Până în acest moment am ignorat cu încăpățânare autosuficientă avantajele diseminării digitale a ideilor. Am respins cu maxim orgoliu academic postările meșteșugit alcătuite, aruncate pe site-uri în căutare de like-uri. Am împărtășit din plin fără să beneficiez de marketingul distribuirii electronice, având norocul multor validări venite din partea unor studenți reali, dotați cu idei, aprobări și dezaprobări. Așa că nu a trebuit să tropăi ”internetic” pentru a găsi interlocutori. N-am simțit și nu simt nevoia unor validări de complezență și nici cea de a contabiliza numărul de degete în sus livrate de generozitatea unor binevoitori anonimi pe o pagină cu idei.
Și totuși astăzi am inițiat un blog. Nu unul oarecare, ci unul …academic, colaborativ, scris împreună cu studenții mei! De ce? Pentru că se poate și astfel. Se poate și altfel!!
În viața profesională a oricui poate să apară (trebuie să apară?!) momentul unui ”și dacă se poate și altfel?”. Aceasta este una dintre întrebările de bază pe care trebuie să și-o pună orice practician reflexiv.
Unele întâmplări de genul acesta sunt impuse, altele sunt liber alese. Să ne imaginăm câteva situații din prima categorie, atunci când un anume context te forțează la ieșirea din practicile anterioare, liniștite, staționare. De exemplu să ne gândim la situația în care un coleg din echipă pleacă și șeful… incredibil… ne sugerează să-i preluăm sarcinile rămase în aer. ”Cum?? Nu se poate! Nu le am eu pe ale mele??” Și totuși vedem că se poate! Și e chiar interesant! Și de multe ori consumul de energie personală nici nu e chiar atât de mare (excludem aici din discuție supraîncărcarea reală generată de un management clar defectuos).
Sau cum este dacă ni se spune să predăm fără manuale, căci nu s-au tipărit la timp. ”Cum?? Ăștia de la minister și-au pierdut mințile? La câte experimente ne mai supun?” Însă, ulterior, vedem că se poate. Și e chiar provocator faptul că poți să construiești soluții personalizate pentru nivelul real al elevilor.
Sau cum este dacă doamna directoare, proaspăt întoarsă dintr-o vizită în străinătate, vrea să scoatem copiii afară, în pauză, chiar dacă e frig… ”Și dacă plouă? Se poate asta?” Se pare că da. O fac școlile scandinave, obișnuite cu ideea că nu există vreme rea ci doar haine nepotrivite”. Și vedem apoi că ne place tuturor…
Celelalte momente de ”și dacă” sunt cele de la categoria ”liber alese”, adică asumate, căutate. Acestea sunt stimulate de o năzuință constantă de ruptură cu rutina, de o dorință proaspătă de…”non-băltire”. De exemplu, ne propunem să facem o lucrare de grad pe o temă neabordată încă, să ieșim din aceleași titluri și teme supra-uzate, tocite. Sau să deschidem anul școlar altfel, nu prin festivismul clasic în care se amestecă profesori, copii, părinți, flori, preoți și polițistul de proximitate pe un fundal sonor sugrumat de boxe ce eșuează în a-și îndeplini misiunea. Exemplele pot să continue, firește.
În toate aceste situații de provocare e important să nu ne lăsăm surprinși și dominați de posibilele reacții inițiale de încremenire. Momentul de ”aha, se poate” e frecvent – și firesc – precedat de o clipă de perplexitate. E posibil să simțim chiar disconfortul disonanței cognitive de care vorbea Festinger. Adică o confruntare între două planuri ce par să se excludă, între două cogniții psihologic inconsistente. Adică acel moment în care crezi sincer că nu se poate, că – vorba lui Moromete – așa ceva nu există.
Apoi, nu trebuie să absolutizăm schimbarea! Nu trebuie să fie altfel ca scop în sine, cu orice preț (v. legea Yerkes-Dodson privind optimul motivațional)! Să reinventezi roata, să o iei mereu de la început nu reprezintă o opțiune de eficiență. Trebuie să găsim un punct de echilibru între stabilitate și schimbare, să nu ne provocăm practicile curente, funcționale doar de dragul senzaționalului și al labilității. Ceea ce înseamnă să schimbăm cu sens și pentru învățare, în condiții echilibrate emoțional. Și după ce am reușit să facem lucrurile altfel, mai bine, această nouă perspectivă devine normalitate. Nici nu mai știm cum făceam înainte, nu ne-am mai putea întoarce la vechile cadre. Până când devine o practică atât de obosită încât, cu siguranță, există o altă cale mai bună, care trebuie căutată…
sursa foto: pixabay.com
Anca Nedelcu, profesor, Facultatea de Psihologie și Științele Educației
Ce invitaţie frumoasă la dialog cu noi înşine!
Ce îndemn la echilibru şi cugetare!
Da, fireşte că se poate! Se poate ieşi din încremenire, iar dumneavoastră le demonstraţi asta studenţilor la fiecare curs. Din păcate, aşa stau lucrurile uneori. Suferim de această maladie a lui „nu”, refuzând să dăm curs schimbării, căci ne scoate din zona de confort şi credem noi, în mod eronat, ne poate expune neputinţa…când, de fapt, noile experienţe sunt provocări atât de necesare în evoluţia noastră…ele ne aduc mai aproape de performanţă, de valoarea adăugată nouă şi celor din jur.
Mulţumim!
Da, așa este, pledoaria mea este o invitație la echilibru și la atitudini reflexive ce duc la progres! Maladia lui ”nu” – cel care ne blochează uneori evoluțiile – există în fiecare dintre noi. Și fiecare dintre noi trebuie să-i căutăm cheia pentru descătușare. Mulțumiri pentru aprecieri. Însă profesorii nu pot să facă lucruri minunate singuri, fără studenți plini de pasiune!
„Punctul de echilibru între stabilitate și schimbare” m-a dus cu gândul la „învăţarea de menţinere” şi „învăţarea inovatoare”, în care prima este esenţială, însă nu este de ajuns, iar cea de-a doua este adaptată vieţii sociale în care trăim.
Mulţumesc!
Interesantă paralelă cu distincția între învățarea de menținere și cea inovatoare, amândouă atitudini de învățare atât de necesare. Și e interesant că Botkin a făcut această pledoarie pentru necesitatea unei abordări anticipative în învățare acum 25 de ani! Și observația e încă valabilă. Și încă nu am învățat să facem asta!