De curând, a fost marcată la nivel mondial „Ziua Internațională a Diversității Culturale”. De fapt, în fiecare an, pe 21 mai, Națiunile Unite ne lansează o invitație la dialog. Nu degeaba denumirea exactă a acestei zile este aceea de „World Day for Cultural Diversity for Dialogue and Development”. Deși școala în care predau nu este una extrem de diversă din punct de vedere etnic, adică elevii noștri sunt în mare parte români, promovăm deschiderea către alte culturi și încurajăm dialogul dintre oameni de diferite naționalități și etnii. Mai mult decât atât, ea este și o instituție de învățământ care le oferă elevilor posibilitatea ca, în clasa a 11-a,  să opteze pentru programul IB (International Baccalaureate). Prin urmare, își crește copiii în spiritul dialogului și al cooperării dintre oameni cu diferite istorii culturale, aspecte care sunt cuprinse atât în viziunea școlii, cât și în declarația de principii IB la care a aderat. Oricum, cred că suntem cu toții de acord că această deschidere către celălalt, cel care e diferit din punctul de vedere al rasei, culturii, religiei, ar trebui să fie unul dintre obiectivele pe care orice școală din lume ar fi bine să și-l propună.

Revenind la ziua de 21 mai, mai exact, la zilele de 21 și 22 mai. Acestea s-au remarcat în școala noastră prin două evenimente speciale. Mai precis, elevele clasei a XI-a IB le-au lansat o invitație la dialog colegilor mai mici. Ele și-au luat în serios rolul de „profesor” și au mers în clase cu activități atent pregătite.

Împărțite în două grupe, cele 7 liceene s-au angajat într-un proces de planificare în colaborare. Astfel, ele și-au împărțit rolurile, și-au stabilit obiectivele, au gândit sarcinile de lucru menite să le ajute în atingerea obiectivelor, au creat materialele necesare și s-au prezentat în fața colegilor, cu scopul de a-i provoca la descoperirea unor realități de care ei trebuie să fie conștienți. La ce ne referim mai exact? La cele două ore în limba engleză susținute de către ele: una la clasa a VII-a, cealaltă la o clasă de a V-a.

La clasa a VII-a, „profesoarele” noastre le-au vorbit colegilor mai mici despre diversitate, stereotipuri, prejudecăți și discriminare, iar scopul lor a fost acela de a promova toleranța și deschiderea către alte culturi. Au început prin a-i ruga pe elevi să numească cât mai multe cuvinte pe care le-ar asocia conceptului de diversitate. Au fost astfel vehiculați termeni precum: „varietate”, „culoare”, „specii”, „mâncare” etc. Apoi, a urmat schimbul de idei, iar profesoarele le-au explicat elevilor diferențele notabile dintre stereotip, prejudecată și discriminare, informându-i în legătură cu efectele lor negative, îndemnându-i să fie cât mai receptivi la alte culturi și concluzionând că o „lume mai diversă este, de fapt, o lume mai frumoasă”.

La un moment dat, copiilor li s-a propus să deseneze o floare. Florile lor sunt ilustrate în imaginile de mai jos:

Vă întrebați poate, așa cum am făcut și eu în acele momente, căci am avut bucuria de a fi martoră la acest schimb informațional și de energie între generații, care a fost scopul acestei activități. Ei bine, el a fost acela de a-i ajuta să înțeleagă că ființele umane sunt asemenea florilor desenate de către ei: de culori și mărimi diferite, având denumiri diverse, dar fiind la fel de frumoase.

Ora s-a încheiat cu o altă provocare, anume un quiz menit să le lărgească copiilor orizontul cultural. În acest fel, ei au aflat despre „La Tomatina”, festivalul din Spania care implică o uriașă bătaia cu roșii, despre faptul că Libanul este țara cu cele cele mai multe religii prezente pe teritoriul ei și că, în mod surpinzător, 40% dintre libanezi sunt creștini. Au mai descoperit că imnul Africii de Sud este scris în 5 limbi și că, în Papua Noua Guinee, sunt vorbite nu mai puțin de 820 de limbi.

Elevele care i-au purtat pe cei mici, de la clasa a V-a, într-un periplu cultural similar, și-au adaptat discursul și cerințele pentru a putea ajunge la mințile și inimile lor. Și acești copii și-au testat cunoștințele despre culturi și monumente din toată lumea, în cadrul unui concurs pe echipe. Ceea ce a făcut diferența a fost activitatea pe care „profesoarele” lor au numit-o „Capsula Timpului”.

Practic, copiii au fost rugați să reflecteze la anumite aspecte cum ar fi: mâncăruri tradiționale din țara noastră și din bucătăria internațională, numele persoanelor din alte țări pe care le cunosc, felul în care cred ei că va arătă România peste 10 ani. Extrem de receptivi și ei, au ascuns aceste răspunsuri în capsula personală pe care au promis c-o vor deschide în… 2029. Însă, piesa de rezistență a orei a fost ceea ce a urmat, anume momentul în care au degustat feluri de mâncare din bucătăria internațională, ei fiind rugați să numească țara de proveniență. În timp ce simțurile lor erau răsfățate cu diverse arome, auzul nostru primea răsfățul răspunsurilor lor, căci știau foarte bine că japonezii mănâncă sushi, că la greci (aproape) toate mesele se deschid cu tzatziki, știau denumirea falafelului și a altor elemente culinare specifice altor țări.

Poate vă întrebați care a fost rolul meu în toată această „poveste culturală”. Ei bine, cu multă sinceritate, vă spun că a fost unul minor. Toate ideile au aparținut elevelor! Rolul meu a fost cel de facilitator al acestui proces de învățare. Da, vorbim despre un proces de învățare de ambele părți. Cei mici au învățat de la elevele de liceu, iar ele au învățat punând în practică cunoașterea deținută la nivel abstract și perfecționându-și abilitățile formate în toți anii de școală. Mai mult decât atât, au învățat una de la alta și au învățat…făcând. Vorbim, așadar, despre acel „learning by doing” care lipsește uneori din școli, despre crearea unor contexte practice de învățare. Vorbim despre învățarea autentică, despre „învățarea ca experiență trăită”.

Nicoleta Călinoiu, absolventă master FPSE

Foto credit: arhivă personală

Viaţa fiecărui om presupune ca, în fiecare zi şi în momente importante, să fie luate decizii, cele mai bune decizii, astfel încât propriile obiective, prin îndeplinirea lor, să ducă la depăşirea unor obstacole sau la parcurgerea unor căi noi, motivante. Importanţa mediului în care persoana îşi construieşte sinele şi îşi descoperă potenţialul, abilităţile, calităţile, limitele şi defectele este subliniată de specialişti din diverse domenii.

Factorul uman reprezintă un liant între mediul de dezvoltare şi individ, iar interacţiunile care au cel mai mare impact la nivelul motivării şi automotivării au la bază comunicarea. Comunicarea prin cuvinte, gesturi, mimică, postură susţine exprimarea gândurilor, ideilor, sentimentelor. Felul în care se realizează aceasta cu ceilalţi oameni oferă indicii despre starea interioară a persoanei şi despre năzuinţele sale în relaţiile pe care doreşte, conştient sau nu, să le aibă cu semenii săi. Preocuparea faţă de atitudinea avută în comunicare este evidentă prin promovarea unor tehnici de combinare a cuvintelor şi de gestionare a propriilor stări, astfel încât fiecare persoană ce respectă indicaţiile să reuşească să convingă, să îşi atingă scopul, să îşi exprime intenţiile. Dificultăţile în comunicare sunt puse, de obicei, în legătură cu slaba pregătire profesională, nestăpânirea normelor gramaticale, cu diverse probleme de ordin afectiv sau cu stări precum oboseala, stresul, anxietatea.

Dezvoltarea amplă a ştiinţelor care studiază creierul sau psihicul uman a permis oamenilor să beneficieze de sprijin concret şi măsurabil, iar domenii precum psihoterapia, mentoratul, consilierea sau trainingul oferă sprijin pentru găsirea soluţiilor şi dezvoltarea individuală atât în plan personal, cât şi în planul profesional. Cu tehnici specifice fiecărui domeniu, profesioniştii oferă repere noi pentru ca toţi clienţii să îşi rezolve problemele şi să vină în întâmpinarea propriilor nevoi de dezvoltare. Poate părea suficient pentru oricine să ştie că există alţi oameni care pot oferi sprijin aplicat sau chiar soluţii verificate în caz de nevoie. În această lume în care ritmul dezvoltării personale nu pare să ţină pasul cu dezvoltarea globală a domeniilor ştiinţei şi tehnologiei, afacerilor, educaţiei şi chiar a spiritualităţii, puţini oameni îşi stabilesc să se autodepăşească, să atingă noi niveluri de performanţă, să îşi dezvolte noi laturi ale personalităţii sau să îşi depăşească voluntar condiţia în profesia aleasă. Pentru ca limitele şi autolimitările să dispară, pentru ca noi căi de automotivare şi mobilizare să îşi facă loc în viaţa fiecăruia, iar responsabilitatea asumată să susţină planuri inedite de acţiune, un nou domeniu îşi face loc şi atrage atenţia oamenilor care sunt dornici de autocunoaştere şi autodepăşire – Coachingul.

Coachingul, la primul contact, surprinde prin însăşi denumirea sa, confuzia pornind de la intraductibilitatea cuvântului coach în limba română şi absenţa unor explicaţii exacte şi specifice acestei ocupaţii în Dictionarul explicativ al limbii române: coach sm [At: DN³ / P: căuci / Pl:? / E: eg coach] 1 (Rar) Antrenor. 2 Automobil închis, cu două uși și scaune rabatabile pentru a permite accesul la scaunele din spate.

O altă sursă de informare în privinţa coachingului o reprezintă viziunile proprii ale unor antreprenori care îşi susţin afacerea prin promovare pe Internet, dar, oricât ar părea de motivant demersul, se reuşeşte prea puţin deschiderea spre marea masă a oamenilor simpli, profesioniştilor şi managerilor din instituţii. Cercul restrâns al vedetelor şi unii manageri ai firmelor mari (în special multinaţionale), în cunoştinţă de cauză sau pentru a urma un trend, apelează la coaching.

Luând în considerare parcurgerea singurului program de masterat din România care oferă instruire pentru formarea primilor profesionişti pentru coaching în educaţie, am avut oportunitatea de a descoperi valenţele formatoare şi inovatoare ale coachingului. Descoperirea domeniului cu sprijinul profesioniştilor din cadrul Universităţii Bucureşti (Conf. univ. dr., Cosmina Mironov şi profesor asociat, Cristina Schmidt) a facilitat întrezărirea, în spiritul coachingului, a posibilităţilor nelimitate de autodezvoltare, precum şi a oportunităţilor de acompaniere a oamenilor, în general, şi a principalilor actori din educaţie: elevi (cu unele limite), profesori şi părinţi.

Noutatea domeniului m-a speriat şi m-a motivat în egală măsură la primele cursuri. Atractivitatea modului în care mi-a fost furnizat cursul, profesionalismul formatorilor şi conţinuturile accesibile la nivelul teoriei au contribuit la creşterea progresivă a gradului de implicare personală. Mi-am propus încă de la început să particip activ la cursuri şi să analizez cu responsabilitate propria evoluţie. Teoretic, stăteam bine: înţelegeam conţinuturile cursurilor, citeam cu plăcere şi cărţile recomandate, învăţam uşor şi aplicam deja, dar cu stângăcia începătorului. Mi-am dat seama că mai erau puţini paşi până la a fi nevoită să ies din Laboratorul de coaching şi să dau ochii cu oamenii reali, măcar cu cei care fac parte din viaţa mea, să aplic în realitate ceea ce am testat în condiţii de laborator. Mi-am amintit că sunt (viitor) coach/coach în educaţie. Mi-am dat seama că, de fapt, acum, în present, nu ştiu cine sunt … cine voi fi … Mi-a rămas întipărită în minte ideea auzită la curs … este important ca un coach să fie bine cu sine! Eu, coach, trebuie să fiu bine cu mine, pentru a fi bine cu ceilalţi şi pentru a reuşi cu adevărat să îi însoţesc spre propria performanţă. Având în minte confortul conferit de stabilitatea de care mă bucur în plan profesional, mi-am dat seama că propriul drum spre performanţă îmi dă încrederea că orice om care se va afla în faţa mea în cadrul unui proces de coaching are acelaşi potenţial, chiar dacă nu este pe deplin conştient de acest fapt. Mi-am propus să devin un coach prezent, conştient, pregătit cu adevărat să însoţească un alt om în călătoria sa spre performanţă. Dacă prejudecăţile, aşteptările faţă de cel din faţa mea, grijile proprii sau îngrijorările fără sens ar fi constituit o piedică în însuşirea reală, complexă şi completă a rolului de coach, piedică ce ar fi trebuit depăşită cu efort conştient acum aproximativ un an, îmi exprim în prezent încrederea că diversele experienţe de viaţă, precum şi lecturile motivaţionale şi din sfera dezvoltării personale au îndeplinit un rol esenţial în construirea echilibrului interior necesar.

Confruntarea cu realitatea şi-a cerut curând dreptul … curiozitatea m-a determinat să aplic cel mai frecvent noile principii într-un spaţiu în care nu avea cine să mă verifice mai riguros decât exigenţa aşteptărilor mele: clasa de elevi proprie. Reacţiile prompte ale elevilor, aşteptările împlinite în termeni de comportament dezirabil al elevilor, toate acestea m-au încurajat să explorez mediul în care activam zi de zi, să am o atitudine pozitivă şi să aplic, din ce în ce mai mult, acele tehnici studiate în Laborator.

Tot ca parte a realităţii au intrat în scenă întrebările venite din partea adulţilor care auzeau pentru prima dată, în dialog cu mine, despre acest domeniu: Ce este coachingul? Ce face un coach? Ce este un coach? Citisem chiar definiţii găsite pe Internet pentru a alege domeniul de masterat în cunoştinţă de cauză, iar acele definiţii, prea puţin cuprinzătoare, dar conţinând un mesaj principal puternic, îmi stârniseră interesul fără a mă fi ajutat în încercarea de a-i lămuri pe cei din faţa mea.

Mi-am pus în mod firesc întrebarea: cine are nevoie de mine/coach? În răspuns, gândindu-mă doar la domeniul educaţiei, am regăsit oamenii prezenţi în jurul elevilor: profesori, instructori, antrenori şi părinţi, bunici, alţi aparţinători. Fiecare zi îmi oferă exemple de situaţii în care unii oameni implicaţi cumva în educaţia copiilor se simt împovăraţi de situaţii pe care le au de înfruntat în plan personal sau în  cel profesional, alţii privesc cu jind spre performanţa câtorva elevi … doar ar putea şi ei să ajungă la performanţe mai mari, dar ceva neclar, nedefinit îi împiedică. Nici măcar unul nu ştie că există coachingul în educaţie, nu bănuieşte măcar că viaţa lor la catedră sau ţinând de mână acei copii poate fi altfel. Neputinţei îi ia locul speranţa. Eu, coach în educaţie, pot schimba ceva chiar acum! Succesul anterior, în cazul proiectelor şcolare implementate, îmi dă un plus de elan: în postura de manager de proiect am făcut ceva bun fără să fi ştiut măcar ce făceam … mult mai târziu am luat în calcul un curs de calificare, iar performanţa a crescut. În cazul coachingului începutul a fost reprezentat de formarea iniţială de calitate şi nu ar fi motive ca rezultatele proprii în acest nou domeniu să întârzie să apară. Doar că, de data aceasta, chiar lipseşte ceva important: încă nu există un cadru formal pentru coaching în educaţie, nu există programe care să susţină sau să promoveze măcar această alternativă de orientare în cadrul profesiei, o orientare aflată şi în scopul construirii unei vieţi mai bune, cu noi performanţe. Parcă e noapte … şi orbecăiala ar putea dura mult. Aş începe cu o campanie de promovare, dar o iau mai încet. Specialiştii sunt prea puţini în acest moment.

Om cu om, poveste cu poveste, rezolvare cu rezolvare … astfel îmi voi acumula experienţa. Îmi trece prin minte ca, peste un timp, să combin coachingul cu proiectele şcolare … astfel, printr-un proiect, oamenii ar putea afla care este impactul coachingului în educaţie, ar şti că au o posibilitate în plus faţă de consilierea şcolară, s-ar gândi că micile neajunsuri din educaţia copiilor pot fi rezolvate departe de cabinetul psihologului de care se tem din cauza prejudecăţilor existente în societatea românească. Voi fi coach pentru ei!

Inovarea în educaţie, vizată şi visată, ar putea începe şi luând în considerare, susţinând cu adevărat coachingul, această steluţă răsărită timid pe bolta educaţiei din România – sunt luate în discuţie atât de multe viziuni şi idei de-a dreptul antrenante şi motivante atunci când se vorbeşte despre inovare în educaţie! S-a început cu inovarea strategiilor de predare-învăţare-evaluare, cu schimbarea programei, cu adoptarea unor programe de învăţare din diferite ţări îndepărtate. Oare când se va începe cu omul care educă? Colegii mai tineri care merg la catedră întâmpină dificultăţi, pentru ei încă nu s-a conturat nici încrederea că vor reuşi să reziste momentelor grele ce li se par imposibil de evitat în primii ani. Profesorii aflaţi în prag de pensionare îşi adaptează din mers demersul didactic pentru a corespunde noilor standarde profesionale şi pentru a ţine pasul cu tehnologia şi ritmul de dezvoltare al elevilor de azi. Profesorii cu experienţă îşi doresc performanţe superioare de la elevi şi de la ei înşişi. Prin intermediul exemplelor analizate în Laboratorul de coaching am aflat cum în Statele Unite ale Americii unii profesori au parte de însoţire din partea unui coach. Coachingul unu-la-unu este realizat printr-un demers amplu, iar secvenţele lecţiilor sunt analizate de către cadru didactic şi coach, astfel încât greşeala să reprezinte doar o instanţă de învăţare. Pot fi coach pentru acei colegi, iar oportunităţile de dezvoltare ar exista pentru ambele părţi.

O întrebare care se conturează în mintea mea îşi cere dreptul de a fi amintită: dacă marile corporaţii alocă sume de bani deloc de neglijat pentru ca directorii/ membrii echipelor de lucru să aibă parte de coaching organizaţional, oare de cât timp va fi nevoie până când performanţa directorilor din şcoli şi cea a profesorilor să se realizeze prin contribuţia nemijlocită a unui coach? Dacă este sau nu o întrebare retorică, nu îmi dau seama acum.

Începuturile sunt, de obicei, însoţite de temeri, îndoială, incertitudine. A vorbi oamenilor despre coaching şi schimbările benefice pe care sunt sigură că le poate produce şi în educaţie este o nouă provocare. Am mai acceptat o provocare ce părea prea mare atunci când, învăţătoare debutantă fiind (2004), am scris un proiect (Casa Elevilor Europeni) care, spre uimirea tuturor, a primit finanţare de mii de euro. Mi-am spus atunci că ideile mele pot contribui la binele elevilor şi părinţilor dintr-un sat uitat de lume. Acum simt că port o răspundere mai mare. După susţinerea disertaţiei voi fi cu adevărat coach, voi avea dreptul de a profesa în domeniu, în special în sfera educaţiei. Alegerea de a mă implica şi de a fi din nou printre primii care păşesc spre un mod de a schimba ceva în bine în educaţie se consolidează pe zi ce trece.

Cursurile universitare, lecturarea cărţilor de referinţă în domeniu, punerea în practică a noţiunilor studiate, iniţiativa şi atitudinea proactivă îmi vor fi principalele repere pentru a aduce cu adevărat o schimbare în viaţa oamenilor care doresc să îşi construiască drumul spre performanţă! Sunt coach în educaţie!

Adriana Ealangi (Olaru), masterandă Învățare, Inovare și Coaching în Educație, anul I

Bibliografie:

1. Cardon, Alain (2018). Dicţionar de coaching comentat. Editura B.M.I. Bucureşti.

Surse internet:

1. https://dexonline.ro/definitie/coach – consultat la: 10.01. 2019

Foto credit: pixabay

O mică parte dintre conceptele, elementele de teorie literară, formulele matematice sau cele din fizică pe care le-am înmagazinat de-a lungul educației mele, mai ales formale, are ca punct de susținere o experiență care mi-a lăsat gustul madlenei ce se activează în momentele în care sunt invocate. Acesta este motivul pentru care îmi propun în majoritatea activităților mele de la clasă să creez elevilor mei experiențe de învățare care să trezească o amintire peste ani. Mă bucură, de pildă, când elevii știu ce este ritmul sau piciorul metric, pentru că ,,l-am tropăit” la școală sau l-am stabilit, sărind într-un șotron.

Plecând de la aceste premise, una dintre activitățile propuse elevilor mei a fost o plimbare …poetică. Activitatea s-a desfășurat la debutul unității Estetica toposului natal și a avut ca subiect Pastelul. Mi-am invitat elevii la o plimbare într-un parc din apropierea școlii. Am plecat pe jos, rugându-i să observe cu atenție împrejurimile și să fie atenți la ceea ce simt. Elevii clasei a VI-a au avut de completat la intrarea în parc toate aceste impresii și trăiri în fișa de activitate (ce se regăsește ca anexă a acestui articolul) pe care le-am dat-o la intrarea în parc. Activitatea desfășurată în parc a avut ca punct de plecare observarea naturii, notarea a ceea ce vedem, ce auzim, ce simțim la atingere sau ce mirosim. În ceea ce privește gustul, am apelat la un artificiu, rugându-i pe copii să îmi spună dacă peisajul sau un element al acestuia le aduce aminte de vreun eveniment din copilăria lor mică. Apoi i-am rugat să asocieze acest eveniment unui gust. Am notat tot ceea ce am simțit, am văzut și am auzit, apoi le-am transformat poetic cu ajutorul sensului conotativ al cuvântului. Astfel, au luat naștere diverse imagini artistice și inedite figuri de stil.

Am transformat apoi totul, prin joc, într-un diamant de poem, scriindu-l pe asfalt. În drumul spre școală, am reflectat și am concluzionat asupra activității.

Activitatea a continuat a doua zi cu punerea în culoare a ceea ce am experimentat în parc. Am intrat în atelierul de arte și, alături de colega mea de educație plastică, am vorbit despre perspectiva din care privim un peisaj, despre tehnica pastelului, despre pigmenți puri și nuanțe. Apoi am aplicat, ne-am jucat cu nuanțele și am pus în imagine figurile de stil pe care le-am creat cu o zi înainte în fișa de observație.

Jocul cu nuanțele și observarea pigmentului: Creion pastel, pastel uleios, pastel cretos.

Aplicații- perspectivă și culoare

Și pentru că emoția creează amintiri, la următoarea oră de literatură, am asociat lecturii unor pasteluri din lirica lui Alecsandri, Pillat și Coșbuc arii celebre precum Anotimpurile lui Vivaldi sau Morning Mood a lui Edvard Grieg. La final, am realizat o hartă conceptuală, având în centru cuvântul pastel. Ca temă, elevii au ales un pastel din literatura română și au demonstrat, pe baza cunoștințelor dobândite, că aparține speciei pastel. Le-am mai lansat și o altă provocare pentru ora de creație literară: scrierea propriului pastel.

Cu ce cred că au rămas elevii mei în urma acestei experiențe de învățare? Cu durere de picioare, căci drumul a fost mai lung decât credeam noi, parcurgându-l de obicei doar cu mașina. Având această experiență, am învățat să apreciem distanțele, să știm de câte minute vom avea nevoie data viitoare când vom mai pleca în aventură. Cu mâinile murdare, în urma jocului cu pastelurile din parc și din sala de arte, cu sufletul plin de zâmbete, râsete și frumos. Vor ști ce este pastelul? Vor putea demonstra la evaluare că un text la prima vedere este pastel? Sigur vor recunoaște trăsăturile acestui tip de text mai ușor decât dacă le-ar fi învățat de la tablă, în clasă.

Cu ce am rămas eu în urma activității? Am exersat și înțeles conștientizarea situațională despre care scria Claudia Chiru, căci aleea de lângă pădurea Băneasa către parc tocmai fusese  blocată de trunchiuri de copaci și am fost puși în situația de a găsi un alt drum, am descoperit printre colegii mei un profesor cu care pot construi multe activități în continuare, am învățat, alături de elevi, multe lucruri despre culoare, pigmenți și punerea lor pe foaia de desen. Dar cel mai important, am descoperit ce simt, ce gândesc, cum interacționează și cum acționează niște preadolescenți, construind și deconstruind împreună o realitate și un text literar.

Foto: arhivă personală

Desene realizate de către elevii Little London Academy: Grigore Macrina, Anghel Sonia și Kehaiyan Sarkis

Adriana Iancu, absolventă master Invățare, Inovare și Coaching în Educație; Profesor de Limba și Literatura Română

Învățarea prin joc și explorare în natură este o modalitate simplă și agreabilă pentru mine de a interacționa cu copiii din grupa mea. Așa le pot explica, dincolo de cărți, enciclopedii, planșe, jocuri cu jetoane și filme documentare, natura autentică, tradiții și schimbări de mediu autentice, sunete autentice, ajutându-i pe ei să se poată orienta și să se implice în sarcini datorită plăcerii de a se juca.

Învățarea prin joc și explorare a mediului în educaţia timpurie este cea mai simplă, firească şi benefică modalitate prin care am reușit să aduc schimbări în dezvoltarea copiilor de vârstă preșcolară (3-6 ani), în plan acţional, atitudinal, cognitiv; acest lucru înseamnă acte de înțelegere, scheme logice de formare a deprinderilor, autonomie, apartenenţă la un grup social, strategii de gândire, motivație intrinsecă, stil creativ în abordarea sarcinilor de joc şi explorare, stare de bine, plăcerea de a se juca şi a-şi împărtăşi propriile păreri celorlalţi despre ceea ce au văzut, auzit sau simţit.

Prin valorificarea situațiilor propice „învăţării prin joc şi explorare”, copiii trec cu destulă uşurinţă de la cunoaşterea  senzorio-motorie la cea raţională.  Astfel, „ne jucăm de-adevăratelea” și împreună facem trecerea la capacitatea de a descoperi relaţii cauzale. Pasul următor este dat de „curiozitatea vie a de ce-urilor” care va constitui baza interpretărilor ştiinţifice formulate adecvat, potrivit nivelului lor de înţelegere. Copilul de 5-6 ani înţelege şi poate explica de ce au nevoie plantele de pământ, apă şi lumină, insecte şi vânt, de ce barza şi rândunica se întorc în acelaşi loc, de ce putem scoate pui din incubator, de ce facem pâine cu roboţi, etc.