Există, cu siguranţă, în viaţa fiecărui om o serie de întâlniri semnificative, acea „oră astrală” care i-a adus pe Eminescu şi pe Maiorescu împreună, despre care ne vorbea în liceu, mie şi colegilor mei de clasă, mult îndrăgitul profesor de limba şi literatura română, un înfocat apărător al eminescologiei, pe care o consideră, pe bună dreptate, ca fiind dătătoare de valoare incomensurabilă  culturii româneşti.

În timp ce îmi structuram mental argumentele pentru acest articol, mi-am dat seama că aș putea celebra importanța întrebărilor în procesul de învățare prin n exemple. Dar care să fie cele cu impactul cel mai mare? M-aș duce la toți marii descoperitori și savanți ai lumii care, împinși de o curiozitate acerbă, au structurat știința, filozofia, mapamondul. Îmi dau seama, gândindu-mă și încercând să mi-i imaginez foarte franc pe Einstein, Columb, Newton în mijlocul procesului de gândire, sub avalanșa de întrebări și conexiuni mintale care se petrecea în capul lor atunci când erau preocupați de ceva.

Există sunete și sunete, dar ce face muzica? Există întrebări și întrebări, dar ce face dialogul? Trăim într-o lume în care, în aparență, comunicarea este foarte importantă, comunicăm în toate formele: on-line, pe stradă, la școală, la birou, în mijloace de transport în comun și parcă, din ce în ce mai mult la colț de stradă. Toată lumea vorbește cu toată lumea, dar în esență, noi mai dialogăm sau doar discutăm pentru a-i convinge pe ceilalți, pentru a le transmite propriile noastre păreri?

Crescusem deja. Și, ca un copil silitor ce fusesem dintotdeauna, știam bine tabla înmulțirii. În afară de 7 x 8. Nu știu de ce. Tocmai fiindcă-mi încurca socotelile, la propriu și la figurat, o repetam adeseori: 7 x 8 = 56, 7 x 8 = 56, 7 x 8 = 56. Sau poate că de vină era unchiul meu care-și dorise în adolescență să devină profesor de matematică. De câte ori venea la noi, în loc de salut, întindea degetul arătător spre mine și, cu un zâmbet care arăta că se aștepta să mă încurc, întreba: