Mama mi-e foame! Mama – joacă-te cu mine! Mama – unde ești? Mama – unde e tata? Mama – repară-mi jucăria! Mama – ține-mă în brațe! Mama! Mama! Mama!

Am rostit aceste cuvinte de nenumărate ori când eram copil iar acum le aud foarte des de la copii mei. Activitățile care se întâmplă o dată cu aceste cuvinte sunt, în principal, activități de învățare prin care mama își ajută copilul să crească, în timp ce ea se prinde cum să facă asta.

Stimate domnule profesor, cum este școala românească de azi? Cum o evaluați din punctul de vedere al nivelului, al calității și eficienței? Care sunt, în opinia dvs., principalele probleme ale educației?

După o îndelungă perioadă de așezări și reașezări (legislative, structurale, curriculare etc.), cu urcușuri și coborâșuri, școala românească se află într-un declin evident pe multiple planuri. Pentru a înțelege mai bine această situație, să încercăm să menționăm, măcar în parte, cele mai semnificative probleme cu care se confruntă școala noastră (menționez că unele dintre aceste probleme afectează școala și pe plan internațional, ca efect al globalizării).

Recent, publicul larg a putut să urmărească, în cadrul producției Netflix „Ascensiunea imperiilor: Otomanii“, episoadele destinate confruntării dintre sultanul turc, Mahomed al II-lea, și Vlad Țepeș. Desigur, includerea figurii voievodului muntean în această docu-dramă istorică este un element de atractivitate pentru publicul autohton, producția ajungând rapid în topul celor mai vizionate seriale din România. Având în vedere acest impact, echipa Sucitoruluideminți.ro încearcă să construiască și o dezbatere educațională în jurul acestui proiect cinematografic. Ca atare, am inițiat un dialog pe această temă cu doi redutabili profesori de istorie, cărora le mulțumim pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor noastre.

Mă minunez adesea de puterea pe care o au cuvintele, aceea de a schimba o stare de spirit în mai rău sau în mai bine, aceea de a ridica sau a doborî, fiind capabile să creeze realitatea și să dea direcție gândurilor și acțiunilor noastre. Devii ceea ce gândești despre tine, ceea ce îți spui tu ție în gând sau cu voce tare, iar ceilalți se transformă în ce tu crezi sau spui că sunt. Acest lucru este cu atât mai delicat în cazul copiilor, care nu se cunosc pe ei înșiși și încearcă să își construiască imaginea de sine pornind de la ceea ce li se spune despre ei. Părinții și ceilalți adulți din jur sunt ca o oglindă pentru ei. Dacă unui copil i se spune zilnic că este împiedicat, e posibil ca el să creadă despre sine că așa este și nu se va împotrivi acestei etichete, o va lua ca atare și o va transforma în realitate.  Același lucru se întâmplă și în cazul adulților, dar ei pot să fie mai conștienți de discursul intern pe care îl au despre sine și să îl schimbe.