Vara caldă  a anului 1995. Undeva la etajul cinci din clădirea aparținând complexului studențesc Leu, prima generație de pedagogi post revoluție termina facultatea. În aer se amestecau anxietăți pre-licență, oboseli caniculare și, probabil, bucuria unor începuturi ce aveau să vină.

Îmi amintesc cum ușa sălii în care eram îngrămădiți a fost împinsă încet de titularul cursului ”Instruire asistată de calculator”. Deja albit, cu umerii puțin aduși în față ca și când ar fi fost aplecat asupra unei cărți, cu o privire curioasă ascunsă în spatele unor rame groase de ochelari, a intrat în clasă domnul profesor Eugen Noveanu. Pășea atent, cu nesiguranță, supraveghindu-și pașii aproape târșâiți. Era pregătit de ultimul curs pe care îl avea cu generația noastră de studenți și ținea în mâini un plic mare și un carton A4. ”Fiecare dintre voi să semneze pe această hârtie”, a spus misterios, stârnind nedumeriri în rândul  studenților din fața sa. ”Ne angajăm prin aceste semnături să ne întâlnim peste ani, uite, semnez și eu”, ne-a spus șoptit, cu pauze legănate între cuvinte, așa cum vorbea de obicei. Închise cartonul în plic, pe care îl sigilă ca și când ar fi avut înăuntru o mare taină. ”Am făcut acest lucru cu toate generațiile de studenți pe care le-am avut de-a lungul timpului. I-am rugat să-mi promită că în ultima sâmbătă a lunii iunie ne întâlnim cu toții…”

Nu știu dacă și alți studenți din alți ani și-au ”donat” semnăturile altui plic misterios. Știu doar că gestul domnului profesor a dat culoare și nostalgie sfârșitului nostru de studenție, destul de anost și banal în rest.

Și mai știu că, din păcate, nu ne-am întâlnit în nici una dintre sâmbetele lunilor iunie care au urmat. Obosiți de responsabilități, răspândiți prin diferite profesii sau colțuri ale lumii, ne-am șters din minte promisiunea de întâlnire făcută în joacă într-o zi de vară. Ba chiar mulți dintre colegii mei nici nu-și mai amintesc acest ultim curs.

Și mai știu că acum e prea târziu pentru recuperarea întâlnirilor pierdute. Domnul profesor nu a mai așteptat, și-a încheiat trecerea prin lume într-o primă săptămână din martie 2018. Au rămas în urma sa cărți,  amintiri, proiecte…

E posibil ca unii dintre cei pe care i-a întâlnit să nu-i fi apreciat concepțiile pedagogice, opțiunile, dialogurile, complimentele sau… simțul umorului. Dar există și multe voci de colegi din jurul meu care povestesc despre momentele în care domnul profesor i-a inspirat, i-a motivat sau i-a incitat să se alăture unui proiect la care lucra. Unii vorbesc de călătoriile la centrul de la Sonnenberg, alții de ”Revista de pedagogie”; mulți își amintesc de sugestiile de lecturi primite sau de cărțile pe care domnul Noveanu le extrăgea cu greu de pe rafturile împovărate de literatură pedagogică – în mai multe limbi – din biroul său. Alții se gândesc la încrederea pe care le-a acordat-o când i-a inclus ca autori în celebrul dicționar enciclopedic al științelor educației, chiar dacă nu dădeau încă semne certe de maturizare profesională.

Probabil că mulți dintre aceștia îi mulțumesc, în gând, în ultimele zile. Unii o fac chiar pe blog, ca în cazul de față. Alții regretă poate că nu au făcut-o mai devreme, mai explicit, atunci când încă exista posibilitatea dialogului.

Sigur, nu este aceasta singura conversație pedagogică întreruptă, din păcate. Alături de domnul Noveanu, au mai trecut semnificativ prin viața noastră academică și alți Profesori: I. Cerghit, I.G. Stanciu, I. Jinga, I.T. Radu, M. Călin… Toți reprezentanți riguroși ai ideii de cadru didactic universitar, fiecare având dreptul câștigat să vorbească despre educație: o făceau cum trebuie, citeau și scriau serios cărți fundamentale ale domeniului. În cazul fiecăruia există probabil întâlniri ratate, mulțumiri nespuse la timp, nostalgii….

Însă, chiar dacă au știut sau nu să închidă vizibil cercul recunoștinței, cei care au avut intersectări profesionale benefice cu astfel de cadre didactice și care le trimit uneori un gând bun demonstrează ceva: faptul că unii profesori nu pleacă niciodată. Cei care cred în ceea ce fac, care își construiesc cu meticulozitate întâlnirile didactice, care au răbdarea unui sfat oferit într-o pauză, cei care văd în spatele unei stângăcii de început un potențial remarcabil și ajută la împlinirea lui, ei bine, acești profesori nu pleacă niciodată… Nici chiar atunci când par că o fac…

Prof. univ. dr. Anca Nedelcu

Sursa foto: arhivă personală

Am participat în luna februarie la Conferința Internațională „Rolul consilierului în comunitatea locală și globală”. Deși nu sunt consilier școlar și mă aflam pe un teren ușor nesigur, am avut  parte de o experiență de învățare de mare calitate. Conferința, organizată de NBCC România și Facultatea de Psihologie și Științele Educației, a depășit nivelul așteptărilor, participanții bucurându-se de o organizare ireproșabilă, cu voluntari amabili, prezentabili și extrem de implicați în munca de organizare, colegul nostru, Paul Lungeanu, aflându-se printre ei. Am avut astfel impresia că mă aflam la un eveniment educațional de mare anvergură, de genul celor naționale și internaționale destinate profesorilor de limba engleză la care participasem anterior.

Am avut, de asemenea, plăcerea de a asista la o prelegere a unui profesor român pe o temă de mare interes, una tare dragă mie, care a reprezentat un prilej de introspecție. La finalul prelegerilor de sâmbătă, am avut un singur regret, acela că nu am putut asista și la cele care au fost susținute în ziua deschiderii conferinței, la Facultatea de Drept. Cu siguranță, intervențiile unor specialiști precum Ronald G. Sultana și Melissa Luke ar fi fost, de asemenea, pline de învățăminte.

Revenind la cea la care am putut asista, încep prin a vă relata impresiile mele. Astfel, profesorul Lucian Ciolan, decanul Facultății de Psihologie și Științele Educației, și-a fascinat auditoriul prin patosul cu care a vorbit despre învățarea autentică și rolul său în evoluția elevilor noștri. Filtrând procesul învățării prin sita amintirilor din copilăria proprie și referindu-se la discuțiile cu tatăl său despre acest subiect fierbinte în cazul oricărui copil, Lucian Ciolan și-a organizat discursul în jurul acelor întrebări pe care fiecare cadru didactic ar trebui să și le pună în predare: De ce învățăm? Ce și cum învățăm?

Au fost aduse în discuție dimensiunile multiple ale învățării, căci ea reprezintă într-adevăr un proces multidimensional, redus adesea, din păcate, la o singură dimensiune de către profesori. Există, așadar, o atenție deosebită acordată dimensiunii cognitive a învățării. Nu, nu spun că aceasta nu este importantă, este foarte importantă! Dar nu este singura! Alături de componenta cognitivă a învățării, un rol la fel de important îl joacă celelalte 3 dimensiuni: cea socială, dimensiunea emoțională și, bineînțeles, componenta acțională. Prin urmare, este necesar să ne raportăm la învățare ca la un proces extrem de complex, acordând atenție celor patru dimensiuni în egală măsură. Pentru a vă convinge de importanța abordării procesului de predare-învățare în această manieră holistică, voi continua prin a vă oferi argumentele ce au făcut parte din prelegerea mai sus menționată.

Vorbind despre latura socială a învățării, profesorul Lucian Ciolan ne atrage atenția asupra faptului că  “ învățarea este o stare de spirit, strâns legată de calitatea interacțiunilor cu ceilalți” și ne invită să reflectăm la tipul de interacțiune pe care îl oferim elevilor noștri.

Pentru a sublinia latura socială a învățării, Cozolino, invocat de profesorul Ciolan, recurge la neuroștiințe. Astfel, el afirmă faptul că dezvoltarea noastră se produce atunci când interacționăm cu ceilalți. Creierul uman depinde de interacțiunile noastre cu semenii pentru a supraviețui, fiind un organ adaptabil care este modificat în urma acestor relaționări.

Abordând latura emoțională a învățării, ne este amintit faptul că, pentru a ne angaja în procesul de învățare, recurgem permanent la emoții. Tocmai de aceea, avem tot timpul în memorie acele experiențe care ne-au marcat, fie în mod pozitiv, fie negativ. Același Louis Cozolino vorbește despre o așa-numită pregătire emoțională pentru învățare, despre “o stare de alertă relaxată” care trebuie să-l caracterizeze pe elev și care conduce la o învățare eficientă. Este deja binecunoscut faptul că învățarea nu se produce în condiții de stres, ea fiind mult mai mult decât transferul de cunoaștere de la un expert la un novice. Învățarea este despre dispoziție, despre acea stare de spirit propice în care elevul se află în momentul în care învață. În aceste condiții, cadrul didactic are nevoie de un al șaselea simț, acela care să-i permită să citească mintea și starea de spirit a elevului său, pentru a putea să-l pregătească pentru învățare. “Relațiile sociale sănătoase, cu accent pe sentimentul apartenenței, certitudinea că ești recunoscut, ascultat, observat contribuie împreună la acea stare de alertă relaxată”¹ la care făceam referire anterior.

În fine, dimensiunea acțională a învățării este și ea luată în considerare, fiind extrem de importantă. După cum afirmă Peter Senge, „experiențele de învățare cu adevărat profunde sunt cele care ne modifică-noi ne schimbăm în urma acestui proces. Toată învățarea noastră se concretizează prin gândire și acțiune, activitate și reflecție. Învățarea modifică ceea ce putem face-este mereu activă-nu am învățat să mergem până ce nu am mers.”

Prin urmare, învățarea este despre transformare, despre invitația pe care educatorul i-o lansează elevului de a se lăsa modelat și a parcurge drumul de la idee la acțiune. A pune în practică ideile, noțiunile teoretice, a le testa reprezintă marele pariu al învățării. Doar în acest mod, putem vorbi de autenticitate în activitatea de predare-învățare.

Ca orice expert, și profesorul poate suferi de sindromul unghiului mort. Cu cât acumulăm mai multă experiență, cu atât mai ușor putem deveni captivi în aceste unghiuri moarte, nemaifiind capabili să ne plasăm în locul beneficiarului actului educațional. A-l înțelege pe elev, prin raportare la învățarea care se produce din perspectiva celor patru dimensiuni (cognitivă, socială, emoțională și acțională), este șansa noastră de a ne trezi din amorțeala în care expertiza ne aruncă uneori. Expertul din educație nu este cel care este convins că nu poate greși căci folosește în predare rețeta succesului pe care nu a abandonat-o niciodată, ci acela care caută permanent să-l descopere pe elev, cunoscându-l la toate cele patru niveluri.

Afirmațiile de mai sus își găsesc o justificare de netăgăduit în faptul că generațiile se schimbă, evoluează. Tinerii de azi sunt mult mai inteligenți decât noi, cei din generațiile anterioare. O dovedesc testele de inteligență la care aceștia sunt supuși, iar tehnologia și accesul neîngrădit la informație vin să completeze lista elementelor care contribuie la această superioritate cognitivă.

Revenind la conferință, în ansamblul ei, acest eveniment a cuprins și numeroase ateliere extrem de interesante precum: „Minfulness pentru copii și adolescenți”, „Dezvoltarea succesului în carieră prin tehnici de well-being”, „Tehnologiile în consilierea carierei și educație”, „Storytelling/arta povestirii-tehnică de consiliere în carieră pentru adolescenți”, „Consilierea carierei în era roboților”, „SelfKit-facilitatorul învățării socio-emoționale”, „Scopurile comportamentelor neadecvate ale copiilor” etc.

Ultimul dintre ele, susținut de Ecaterina-Daniela Smâdu, specialistă în psihoterapia adleriană, a fost și unul dintre workshop-urile la care am participat. Printr-un joc de rol bine gândit, trainerul ne-a ghidat pașii spre descoperirea motivelor care se ascund în spatele comportamentelor neadecvate ale copiilor și elevilor noștri. Astfel, aceste manifestări nepotrivite se rezumă la următoarele aspecte: căutarea atenției necuvenite, lupta pentru putere, răzbunarea și neputința copilului de a face față provocărilor la care este supus, în special atunci când nu se bucură de sprijinul adulților din viața sa.

Lecția învățată este una simplă, dar foarte valoroasă, anume aceea că, pentru a-l ajuta pe copil să depășească aceste momente, adultul, părintele sau profesorul său, are nevoie să îi înțeleagă zbaterile și nevoile. Nevoile sale nesatisfăcute sunt cele care conduc la izbucnirile discutate în cadrul atelierului. Acestea pot fi identificate apelând la cei 4 C: nevoia de a fi Conectat, a Conta, a fi Capabil, a avea Curaj (the 4 Cs: CONNECT- COUNT-CAPABLE-COURAGE).

Doar cunoscând cauza, îl putem ajuta să găsească soluția la problema cu care se confruntă. Valorizarea este conceptul cheie atunci când încercăm să-l ajutăm pe copil să-și depășească neputințele și să-și învingă frustrările. Fiecare pas făcut de el pe calea progresului trebuie apreciat, pentru a îi da acestuia încrederea de care are nevoie pentru a persevera.

Un alt atelier la care am participat a fost cel susținut de Gergana Rakovska, din Bulgaria, președinta ONG-ului Business Foundation for Education². Aceasta a tras un semnal de alarmă în privința viitorului incert al unor profesii sau meserii. Având în vedere că noi, profesorii, îi pregătim pe tinerii de azi pentru o lume aflată într-o continuă și rapidă transformare, pentru un viitor incert, este nevoie să acordăm o atenție sporită creativității elevilor noștri, cea care îi poate face mai adaptabili. Bineînțeles, STEM este acronimul care surprinde esența sistemul de învățământ actual, dar oare nu ar fi util să ne raportăm mai mult la STEAM (Science, Technology, Engineering, the Arts and Mathematics)? Cu această întrebare ne-a provocat Gergana Rakovska, care ne-a vorbit și despre sistemul de învățământ din țara sa. De asemenea, ne-a făcut cunoscute platforme online precum Prometheus (prometheus-eu.net) și Velocity pe care le pot accesa consilierii școlari pentru a găsi resurse utile în consilierea carierei.

Le mulțumesc, așadar, organizatorilor pentru o experiență plină de satisfacții!

Dacă ați ratat evenimentul anul acesta, includeți-l în agenda lui 2019 și nu veți regreta!

¹Jones, T. (2013). Education for the human brain. A road map to natural learning in schools. Plymouth: Rowman and Littlefield Education

²https://www.fbo.bg/en/

Nicoleta Călinoiu, absolventă master FPSE, 2017

Foto credit-NBCC Romania

Când asociem cuvântul „primul” cu copiii noştri suntem adesea cuprinşi de melancolie, de mândrie, de satisfacţia trecerii la o altă etapă a dezvoltării lor. Părinţii păstrează cu drag amintirea primului zâmbet, a primului cuvânt sau a primului pas. O serie de „primul” care ne face să ne simţim împliniţi ca părinţi şi cu cât aceste momente se petrec la o vârstă mai fragedă, cu atât bucuria pe care o simţim este mai mare.

Dar „primul” are şi puterea de a ne surprinde. El uneori parcă se grăbeşte în viaţa copiilor noştri, ca atunci când își doresc primul telefon mobil pentru a-l folosi la şcoală. Ce îi determină pe unii părinţi să le dea elevilor de vârstă mică telefoane mobile la şcoală?

În noul Regulament cadru de organizare şi funcţionare a unităţilor din învăţământul preuniversitar (ROFUIP) se stipulează că „în timpul orelor de curs, al examenelor şi al concursurilor este interzisă utilizarea telefoanelor mobile, prin excepţie de la această prevedere fiind permisă utilizarea acestora, în timpul orelor de curs, numai cu acordul cadrului didactic, în situaţia folosirii lor în procesul educativ sau în situaţii de urgenţă. Pe durata orelor de curs telefoanele mobile se păstrează în locuri special amenajate din sala de clasă, astfel încât să nu deranjeze procesul educativ”.

Există situaţii în care se justifică prezenţa telefoanelor mobile la şcoală. Unii copii cu probleme de natură medicală au nevoie de ele pentru a putea apela rapid serviciile de urgenţă. Pentru aceştia accesul la un telefon mobil contează, iar părinţii se simt mai în siguranţă, ştiind că fiul sau fiica lor îi poate apela dacă nu se simte bine. Presupunând că aceşti copii sunt supravegheaţi de cadrele didactice, acest lucru poate că nu este necesar, dar oferă familiei o oarecare stare de confort.

Părinţii lucrează departe şcoală sau de after school şi sunt mai liniştiţi dacă au o modalitate de comunicare rapidă cu copiii.

Un alt motiv pentru care elevii deţin telefoane mobile este pentru că acestea joacă un rol social imens care se menţine important în viaţa lor până dincolo de adolescenţă. La vârste mai mici interesul manifestat este pentru jocuri şi vizionarea videoclipurilor muzicale, iar spre sfârşitul ciclului primar devin mai tentante reţelele de socializare şi jocurile online.

 Aşadar, atunci când hotărăsc să le încredinţeze un telefon mobil, ce pot face părinţii pentru a-şi ajuta copiii să fie în siguranţă? O listă de reguli pe care copiii să le urmeze este necesară pentru a stabili condiţiile în care se poate utiliza telefonul.

Împreună cu elevii mei am negociat şi stabilit, printr-un joc de rol, această listă de reguli privind utilizarea telefoanelor mobile atât acasă, cât şi la şcoală. Ea se prezintă în felul următor:

• Am grijă de telefonul primit;
• Repararea aparatului stricat se va face din banii de la puşculiţă;
• Încarc singur telefonul de fiecare dată;
• Folosesc un limbaj îngrijit şi politicos;
• Întotdeauna răspund părinţilor la telefon;
• Dacă am ratat un apel de la părinţi, îi sun imediat ce va fi posibil sau le trimit mesaj;
• La şcoală folosesc telefonul doar în pauze sau la finalul programului;
• Îl împrumut prietenilor doar în situaţii de urgenţă;
• Părinţii ştiu întotdeauna parolele mele şi îmi pot verifica telefonul oricând;
• Fotografiile pe care le fac pot fi văzute de părinţi fără să-mi fie ruşine;
• Mă pot juca pe telefon doar după ce am terminat temele;
• Anunţ părinţii dacă pe telefon au apărut imagini sau filme destinate adulţilor;
• Nu folosesc telefonul în timpul meselor;
• Fără telefon în dormitor;
• Închid telefonul noaptea.

I-am invitat apoi pe elevi să-şi imagineze că sunt părinţi şi am descris următoarea situaţie: „Copilul doreşte să-i povestească mamei sau tatălui ceva, dar sună telefonul”. Reacţiile părinţilor care îşi aud telefonul sunând au fost analizate, iar pe baza acestora şi a experienţelor trăite de fiecare, copiii au alcătuit pentru adulţii din familia fiecăruia următoarea listă care cuprinde sfaturi de utilizare a telefoanelor mobile:

• Folosiţi cât mai puţin telefonul cât timp sunteţi acasă împreună cu copiii;
• Dacă fiul sau fiica ta are nevoie de tine, încheie conversaţia telefonică pentru a-i acorda atenţia cuvenită;
• Când vorbeşti cu fiul sau fiica  ta, priveşte-i chipul, nu ecranul telefonului;
• Când te joci cu copiii, nu sta cu telefonul lângă tine;
• Nu folosi telefonul în timpul meselor;
• Fii prieten cu copilul tău pe reţelele de socializare;
• Arată-i copilului pe telefonul tău fotografii care îţi plac sau filme amuzante;
• Trimite-i din când în când copilului mesaje pe telefon să ştie că te gândeşti la el şi când nu sunteţi împreună.

În cartea „Crescuți digital”, Don Tapscott afirmă că temerile noastre faţă de ceea ce li se poate întâmpla copiilor în afara casei i-a privat pe reprezentanţii Generaţiei Net de experienţa jocului în aer liber. Această restricţie i-a apropiat pe copii mai mult de tehnologiile mobile unde pot accesa lumea informaţiilor cu un simplu click şi în acelaşi timp socializează pentru că  „îşi poartă prietenii într-un buzunar oriunde s-ar afla aceştia”.

Simona Rădulescu, masterand anul II FPSE, profesor de Limba şi Literatura Engleză

Sursa foto: arhiva personală

„Eu sunt bine, în caz că v-ar interesa cum o mai duc, ce mai fac. Mai plâng năvalnic, mai râd timid, mă mai lovesc de nepăsare, mă mai revolt de neputințe. Voi? Parafrazându-l pe Sorescu, cum o mai duceți cu fericirea, ați reușit să-i puneți căpăstru nărăvașei?” (Carmen Voinea-Răducanu, Visătorii nu mor niciodată).

Determinat de evenimentele din ultima perioadă, asemenea lui Carmen, mă lovesc de nepăsare și mă revolt ca urmare a neputinței, tocmai de aceea în acest articol voi prezenta o experiență care mă face să trag nădejde că elevii pot schimba lumea dacă au parte de intersecții semnificative cu oameni potriviți.

În urmă cu trei luni, am susținut, împreună cu o doamnă profesoară din Suceava (Lăcrămioara Clucerescu), o activitate de formare. Parcursul training-ului a fost unul bazat pe învățarea experiențială și am folosit o metodă a educației non-formale pe care am abordat-o și în cadrul unui curs (la Facultatea de Psihologie și Științele Educației – Universitatea București) de Teoria și Practica Educației Civice, și anume: ,,Învățarea prin proiecte.” Înainte de a prezenta pe scurt procesul, menționez că inițiativa a venit din partea a două cadre didactice din Colegiul Silvic Bucovina, care au format un club IMPACT, prin intermediul căruia implică elevii în diverse activități benefice dezvoltării lor și, în aceeași măsură, pentru dezvoltarea comunității. Pe lângă faptul că am descoperit un potențial crescut în mediul rural și disponibilitate din partea elevilor/profesorilor de a veni în weekend la școală să învețe, am mai aflat că elevii ,,…tocmai făceau un  lucru pe care, din câte și-l aminteau nu-l prea făceau la școală: învățau. Și simțeau ceva și mai straniu: le plăcea să învețe” (parafrazându-l pe Rui Zink, 2013, p. 59).

Activitatea a durat două zile. În prima zi, după momentul de cunoaștere, am folosit jocul de rol prin metoda interactivă ,,Derdienii” (a durat 90 de minute și a vizat comunicarea interculturală, adaptabilitatea și lucrul în echipă), urmat de reflecție și de o discuție despre pașii unui proiect și analiza unui comunității. Harta comunității a fost proiectată pe un Sticky Wall (pânza) pe care elevii au lucrat folosind legenda comunității lor, astfel identificând problemele cu care se confruntă comunitatea. Prima zi s-a încheiat cu prioritizarea problemelor, evaluare și feedback. Așadar, ne-am propus în această primă etapă ceea ce sublinia John Dewey, ca acțiunea noastră cu elevii și profesorii să reprezinte un ,,laborator pentru viața democratică din societate, în care copiii să-și dezvolte înțelegerea, competențele și dispozițiile vieții nu citind cărți, ci exersându-le prin interacțiunile democratice în activitățile de învățare” (Ulrich, 2016, p. 107). Ba mai mult decât atât, în aceeași linie deschisă de Dewey, dar cu accentul pus de Kilpatrick prin teoria experienței, copiii dobândesc experiență și cunoștințe prin rezolvarea unor probleme practice în situații sociale.

Astfel, putem spune că metoda învățării prin proiecte reprezintă un ,,medicament” pentru ,,inima societății” pentru că se focalizează pe elevi, evaluează deopotrivă procesul și rezultatul, este o metodă care ține cont de interesele, drepturile și nevoile elevilor corelate cu programa și curriculumul național. Scopul metodei este de a ajuta elevul/adolescentul/adultul să devină o persoană echilibrată, autonomă, care învață continuu și eficient, gândind critic, acționând în mod responsabil individual, în grupuri și comunitate (Ulrich, 2016, p. 138).

Punerea în practică a acestor fundamentări teoretice s-a făcut în cea de-a doua zi a proiectului printr-o poveste. Ea sună așa: ,, Eroi din Cetatea Câmpulung Moldovenesc, ați găsit în cetate o comoară (numele comorii alese) pe care vreți să o descoperiți, să o valorizați, să o promovați și să o lăsați ca moștenire celor din cetate. Pentru a duce la îndeplinire această misiune, veți primi un săculeț cu 400 de  galbeni și un ceas cu cuc care va ține timpul în loc pentru 3-4 luni. Împreună veți porni în această aventură palpitantă. Pe parcursul aventurilor voastre, veți căpăta niște superputeri. Ca să le puteți folosi, va trebui să anticipați, să descoperiți, să presupuneți care pot fi aceste superputeri și, la final, să evaluați dacă le-ați folosit în timpul experienței. În aventura voastră, vă veți folosi de niște mesageri care au puterea de a da mesajele voastre mai departe, de a conecta oamenii, de a veni cu idei sau  de a aduce contribuții. De asemenea, puteți întâlni și pitici și zâne care au puterea de a vă susține în activități concrete, vă pot aduce mai mulţi galbeni, resurse, timp sau sprijin. Această aventură a voastră se numeşte PROIECTUL GreenIMPACT! Înainte de a porni în aventură este important să ne imaginăm cum va fi povestea proiectului nostru și să o scriem. Povestea o vom scrie într-un Papirus oficial numit formularul de proiect.

– Ideea poveștii  = scopul proiectului nostru;

– Eroii povești = membrii clubului GreenIMPACT;

–Cetatea = în folosul cui veți face proiectul? (în ce fel servește proiectul comunitatea, cine va beneficia de el – categorii de persoane, număr de persoane);

– Comoara moștenire = rezultatele proiectului: ce va rămâne în urma proiectului?

– Superputerile eroilor = Învățarea – ce vă propuneți să învățați în timpul realizării proiectului?

– Galbenii  = bugetul proiectului: cât costă proiectul?

– Ceasul  cu cuc  = timpul: când va fi realizat proiectul?

– Aventura = cum? ce activități/acțiuni aveți de făcut pentru a ajunge la rezultatele proiectului?

– Mesagerii  = ambasadorii proiectului;

– Piticii și zâne = partenerii și sponsorii care susțin proiectul;

– Papirus oficial = formularul de proiect pe care îl trimiteți către finanțatori, parteneri, sponsori, susținători.

În continuare am parcurs exerciții practice prin care ei au putut să rezolve fiecare etapă de mai sus. Am încheiat formarea cu două instrumente la fel de importante ca cele prezentate până acum, ele numindu-se:

“Harța experiențelor”

“Buzunarul cu valori”

Poate vă întrebați ce rost a avut să vă spun această poveste sau ce legătură are ea cu speranța și combaterea „lenei sociale” (menționate în titlul articolului). Dacă aceste întrebări v-au trecut prin minte, vă invit să accesați următorul link pentru a găsi răspunsul:

https://www.monitorulsv.ro/Local/2018-01-27/Proiect-de-infrumusetare-a-orasului-Campulung-al-voluntarilor-de-la-Colegiul-Silvic-Bucovina.

PS: ,,Speranța din mijlocul iernii” a fost cea care a mișcat rotițele minții mele în plină sesiune, și anume un ghiocel apărut ca semn divin în calea mea, sâmbătă în grădina de la țară. El mi-a zâmbit frumos și plin de speranță de sub zăpadă, iar zâmbetele copiilor au fost elementele care au alimentat această speranță.

Paul Lungeanu, student anul II, Pedagogie FPSE

Referințe: Ulrich, C.(2016). Învățarea prin proiecte, Iași: Editura Polirom

Sursa foto: arhiva personală