Tributar modelului de organizare impus de societatea industrială, sistemul de educație românesc oferă încă prea des spații de învățare în care cunoașterea este, ca o răsfrângere a viziunii moderne în postmodernitate, vehiculată și demonstrată în afara contextelor reale. Mai mult decât atat, învățarea este tratată ca proces individual, delimitat în timp și izolat în acțiuni specifice, redundante și repetitive, ca „rezultat al predării” (Wenger, 2014).

Săptămâna trecută, scriitoarea Ana Barton ne-a vorbit despre propria copilărie, despre bunici, cei care sunt „prăjitura” acestei vârste, despre școală și acei profesori care construiesc poduri între ei și elevii, punțile empatiei și bunăvoinței. Vom continua, așadar, discuția începută, încercând să aflăm și alte aspecte interesante de la invitata noastră.

Continuăm seria interviurilor despre educație având-o ca interlocutoare, de data aceasta, pe scriitoarea Ana Barton. Ea semnează cărți precum „Prospect de femeie”, „Mamifer”, „Jurământ de rătăcire” și „Pervazul lui Dumnezeu” și a avut bunăvoința de a ne vorbi despre educație, mentalități și nevoia de schimbare a modului în care ne raportăm la copiii și elevii noștri.

Toate își au vremea lor. Începuturile își au vremea lor și finalurile își au și ele timpul lor. Întâlnirile își au vremea lor și despărțirile la fel. Studenția își are vremea ei, viața profesională își are și ea timpul ei.