Ca profesori, suntem preocupați să livrăm conținuturi în forme cât mai atractive și accesibile, să facilităm demersuri de învățare, să evaluăm stadiul de formare a unei competențe. Presupunem, de multe ori, în mod eronat, că elevul vine la școală înzestrat în mod natural cu abilitatea de a învăța, că a-l învăța să scrie, să citească, să calculeze și a-i transmite seturi de cunoștințe din diverse domenii ale cunoașterii îl învață, în mod automat, să și gândească. Uneori se întâmplă asta, copilul descoperind singur, exersând, care sunt cele mai bune strategii de învățare pentru el, cum să folosească ceea ce știe pentru a rezolva diverse probleme și sarcini de lucru.

Explicăm, în mod superficial, performanțele scăzute la învățătură prin (pre)existența unor deficite cognitive relativ fixe, aflate în afara sferei de influență a intervenției educative. Însă, eforturile depuse în ultima vreme în spațiul educațional conturează o viziune incrementală asupra învățării, focusarea pe potențialul și oportunitățile de creștere și dezvoltare ale elevilor devenind o cale sigură de a obține progres în învățare.

Astfel, prin cultivarea ideii că au potențialul de a învăța mai bine, că stă în puterea lor să-și modifice performanțele (growth mindset, Dweck, 2006), prin valorizarea efortului, prin monitorizarea nivelului de concentrare și implicare în sarcină, elevii pot fi susținuți să preia controlul asupra propriei învățări. Aceasta duce, în cele din urmă, la dobândirea autonomiei în învățare, una dintre competențele vitale pentru învățarea pe tot parcursul vieții, care presupune un nivel ridicat de autocontrol. Importanța cultivării autocontrolului cognitiv încă de la vârste fragede rezidă din corelarea nivelului ridicat al acestuia cu rezultate școlare bune, cu un nivel ridicat de adaptabilitate și siguranță emoțională, cu abilități de relaționare și nivel ridicat de autoadaptare, aptitudini esențiale pentru a ne descurca în viață (Goleman, 2013).

În contextul nivelului de expunere la informație aflat la cote fără precedent în istorie, a-i învăța pe elevi cum să învețe devine, în egală măsură, la fel de important cu a-i direcționa ce să învețe. Una dintre prioritățile profesorului de azi este echiparea elevilor săi cu abilități și strategii metacognitive care să le faciliteze acestora reușita în învățare și, pe termen lung, succesul în viață.

Considerată „motorul învățării” (Marzano, 1998), metacogniția este, în sens pedagogic, gândirea despre gândire cu scopul de a învăța mai bine. Concept consacrat de psihologul John Flavell în 1976, metacogniția ne ajută să înțelegem cum se desfășoară operațiunile mentale din creierul nostru și le adaptează în funcție de necesități (Goleman, 2013). Presupune, așadar, un conținut (cunoștințe metacognitive pe care le avem despre propria gândire sau a altora, despre o sarcină de învățare, despre strategii) și un aspect procedural, care implică abilități metacognitive de control, planificare, monitorizare.

În ultimii ani, unul dintre punctele de interes ale practicienilor din educație este acela de a valorifica cercetările din domeniul neuroștiințelor și studiile făcute asupra modului de funcționare și dezvoltare a creierului uman. Știm despre creier mai mult decât am știut vreodată, avem dovezi incontestabile referitoare la neuroplasticitate și neurogeneză. Avem indicii cu privire la interacțiunea dintre experiența mentală și structura și funcționarea creierului și știm cu siguranță că mintea și creierul nu sunt unul și același lucru. Procesele care reglementează fluxul de energie și informații (mintea) pot stimula în mod direct activitatea creierului și pot schimba, în cele din urmă, conexiunile structurale de la nivelul acestuia (Siegel, 2007). În cuvinte mai simple, „mintea folosește creierul pentru a se crea pe sine” (id.)

Încurajând copiii să gândească despre propria gândire, cu alte cuvinte, să devină metacognitivi, profesorii au oportunitatea de a-i învăța cum să se folosească de creierul lor ca să învețe mai bine. Pentru că este vorba despre concepte cu un nivel ridicat de abstractizare – cogniție, metacogniție – este nevoie de metafore sugestive care să faciliteze înțelegerea lor de către elevi, în sensul operaționalizării în instrumente concrete de lucru.

Dintre metaforele consacrate de experți în domeniu, enumerăm câteva:

  • driving your brain (Wilson & Conyers, 2016) – a învăța să-ți conduci creierul așa cum conduci o mașină;
  • metacogniția – dirijorul unei orchestre în care muzicienii sunt funcțiile executive ale creierului, atenția, autocontrolul (id.);
  • mintea este călărețul, iar creierul este calul (Chopra & Tanzi, 2013)

Fie că apelează la aceste metafore sau creează altele noi, profesorul poate încuraja elevi de orice vârstă să reflecteze asupra propriilor gânduri, acțiuni, demersuri de învățare etc. ajutându-i, în felul acesta, să-și regleze comportamentele și să-și îmbunătățească performanțele.

Întrebarea care se ridică este cum pot fi învățați copiii să-și conștientizeze propria gândire, în urma conștientizării să-și formeze abilitatea de a-și monitoriza gândirea, până la ajunge să dezvolte strategii metacognitive în scopul autoreglării învățării, adaptării eficiente la cerințe, la mediu? În partea a doua a articolului vom reveni cu câteva aplicații care se pot concretiza în puncte de pornire în acest dificil demers pentru profesor și elev deopotrivă.

 

Gabriela Topoleanu, mrd. anul II, profesor învățământ primar

 

Referințe bibliografice:

Chopra, D., Tanzi, R.E., Supercreierul, Lifestyle Publishing, București, 2013
Goleman, D., Focus – Motivația ascunsă a performanței, Curtea Veche Publishing, București, 2014
Marzano, R.J., A Theory-Based Meta-Analysis Research on Instruction, Colorado, 1998
Siegel, D., Mindfulness și neurobiologie, Editura Herald, București, 2016
Wilson, D., Conyers, M., Teaching Students to Drive Their Brains, ASCD book, 2016

Foto arhivă personală: lucrare plastică, Eric Căpitanu, 6 ani