Dincolo de manifestările și declarațiile patriotarde, cu iz de Cântarea României, care au marcat împlinirea a 100 de ani de la Unirea din 1918, Anul Centenarului constituie un valoros spațiu-timp de reflecție, care oferă fiecărui participant implicat activ și responsabil în sistemul autohton de educație prilejul de a efectua un riguros examen de conștiință. Unde se află școala românească actuală în raport cu valorile și proiectul de țară pe care l-au visat artizanii Marii Uniri? Și, mai ales, în ce măsură reușește să-i facă pe cei aflați în bănci (de la vârstele cele mai fragede până la cele mai înaintate) să simtă că eforturile lor au un sens, că fac parte dintr-un proiect istoric comun pe care înaintașii și cei responsabili cu educarea lor l-au conturat pentru viitorul lor? În ce măsură pot concepe acest viitor la a cărui construcție sunt chemați să contribuie?
Acesta este, cu siguranță, un preambul prea serios la conținutul articolului pe care îl veți citi în continuare și, dacă am lăsat impresia că veți găsi răspunsuri la întrebările de mai sus, îmi pare rău pentru dezamăgire… Am încercat doar să explic ce m-a motivat să accept provocarea lansată echipei Sucitorului de minți de către mentorul și artizanul ei, prof. Anca Nedelcu: „Cum percep / își imaginează copiii de azi școala de acum o sută de ani?”. Împreună cu elevii, am citit texte literare care evocă atmosfera școlii românești la începutul secolului trecut, am făcut apel la amintirile bunicilor și … iată câteva dintre produsele realizate de ei:
Dincolo de stângăciile în exprimare inerente vârstei, de asimilarea, poate fără interiorizare, a concepțiilor și opiniilor adulților din jurul lor, din gândurile copiilor răzbat câteva adevăruri dureroase despre felul în care ei văd școala la o sută de ani de la Marea Unire:
- că am transformat învățarea în școală într-o activitate obositoare, plină de constrângeri, care le anulează / limitează dreptul la joacă;
- că sunt nevoiți să învețe în cea mai mare parte închiși în săli de clasă, în școli, after-school-uri sau centre educative, când tot ce și-ar dori ar fi să se joace în aer liber;
- că în timpurile în care învățarea ar fi nevoie să devină un mod firesc de a funcționa și ființa în lume, o condiție a adaptării la un mediu din ce în ce mai imprevizibil, a devenit o activitate impusă din afară, constrânsă de reguli și de așteptările adulților (profesori, părinți) care îi au în grijă (deși accesul la educație e liber – „bibliotecile sunt pline”- copiii învață de cele mai multe ori pentru că „așa trebuie” și mai puțin pentru că își doresc);
- că excesul de informații sufocă / inhibă curiozitatea copiilor, nevoia lor naturală de a învăța, de a descoperi, de a explora.
Deconectați de propriii părinți, atât de preocupați (sau nevoiți) să le umple ziua cu activități diverse, pentru cei mai mulți dintre copii școala a devenit mai degrabă singurul loc în care pot experimenta interacțiuni autentice și, uneori, singurul loc în care, dacă au noroc (condiții materiale, un profesor disponibil și entuziast), se pot juca.
În mod paradoxal, într-o societate în care școlii i s-a transferat aproape întreaga responsabilitate a educării copiilor, profesorul (ca instituție) a pierdut încrederea / respectul elevilor, părinților.
La început de secol, învățătorii și profesorii erau văzuți ca aducători de lumină, „oameni meniți a aduce la îndeplinire o mare operă”, „luând parte însemnată în evoluția activității noastre sociale” (Spiru Haret, 1904). Acum, în condițiile unei subfinanțări la limita subzistenței și a unei totale lipse de încredere din partea beneficiarilor, a societății în general, puși la zid metodic și cu consecvență de mass-media și opinia publică, profesorii dedicați îndeplinesc, ca în vremea lui Goga, o adevărată lucrare de apostolat, anonimi în spatele ușilor clasei sau, cei mai temerari dintre ei, activând în mediul online, reuniți în cancelarii virtuale.
La o sută de ani de la Unire și în plină eră digitală, marea masă a societății românești nu a dobândit încă instrumente elementare de gândire critică, discernământul de a valoriza profesioniștii din educație, aspectele pozitive ale școlii românești, așa cum e ea în prezent. Dacă în urmă cu mai mult de un secol, școala reprezenta, prin învățătorii și profesorii ei, șansa de a scoate națiunea din bezna analfabetismului, „forța” îndreptată „contra stării de ignoranță și de decădere a țărănimii sub toate formele ei” (Spiru Haret, 1908), acum e privită, în virtutea unei generalizări neinformate și, uneori, tendențioase, ca pe un loc care ucide creativitatea și libertatea de exprimare a copiilor și, pe alocuri, deformează caractere.
Pe de altă parte, una dintre multele disfuncționalități ale sistemului de educație relevă incapacitatea acestuia de autoorganizare: nu dispune de mecanisme de autoreglare care să valorizeze elementele performante, inovatoare și creative și care să amelioreze, până la autoexcludere, elementele neperformante (practicieni, instituții, organisme, proceduri etc.).
La o sută de ani de la Unire educația rămâne încă doar o prioritate de discurs, nesusținută de politici publice concertate și coerente, negăsindu-și loc în agenda publică și, cu atât mai grav, în cea personală a celor care sunt responsabili cu conceperea și implementarea lor.
La o sută de ani de la Marea Unire, proiectul de țară, realizabil numai prin educație, rămâne un veșnic slogan electoral, neconturat nici ca viziune, nici ca plan de acțiune, de către cei care, consecvent, ni-l tot propun de aproape trei decenii.
Cred că fiecare dintre profesorii dăruiți ai școlii de-acum (și nu sunt atât de puțini pe cât se crede) lucrează la propriul proiect pentru România de mâine. Elevii noștri sunt proiectul nostru.
Bibliografie: http://ziarullumina.ro/spiru-haret-ministrul-providential-51622.html
Gabriela Topoleanu, absolventă master FPSE – Învățare, inovare și coaching în educație
Foto credit: arhivă personală
Desen realizat de Neagu-Sykes Marc-Luca, 8 ani
Textele sunt create și redactate de elevi de clasa a II-a: Andrei B., Vladimir, Andrei D., Catinca, Matei, David, Ștefan
