„Ce vrei să te faci când o să fii mare?” – un copil răspunde cu încântarea creativității care nu s-a lovit încă de limite, un școlar cu ideea unui model în minte, un adolescent cu rebeliunea celui care vrea sa schimbe lumea.
Pe acesta din urmă îl așteaptă schimbări importante la cotitură: o facultate, apoi o carieră, „viața adevărată”, așa că alegerea lui capătă o greutate ce stârnește dezbateri, în familie sau la școală. Aceste discuții influențează nu doar decizia celui care va fi student, ci și opinia generală, apărând astfel în discuție meseriile „de viitor”.
Diversificarea pieței muncii este o consecință normală și dezirabilă în orice societate care evoluează. Unele profesii vor dispărea, altele se vor transforma, iar altele vor fi create pentru a răspunde nevoilor nou apărute. Nimic neobișnuit până aici. Dilema apare atunci când, conștient sau nu, construim sau îmbunătățim imaginea unei profesii comparând-o cu o alta, în favoarea celei mai noi.
Colaborez cu adolescenți încă de când eram studentă în cadrul unor proiecte diverse și am observat că, de ceva vreme, asta se întâmplă cu meseria de profesor și cea de trainer (pe românește: formator): sunt frecvent comparate. De ce? Câteva posibile răspunsuri pot fi regăsite mai jos, însoțite de exemplele cele mai populare, culese de la tineri:
„Până și profa’ a zis că e păcat de mine, dacă intru în învățământ.”
Unul dintre argumentele menționate cel mai des și, de asemenea, cel mai greu de combătut. Părerea profesorului capătă pentru elev două dimensiuni: aceea a autorității date de rolul pe care cadrul didactic îl are în clasă și aceea a legitimității garantate de anii de experiență în domeniu, caracterul subiectiv al acesteia fiind perceput doar adiacent. Dacă pentru cadrul didactic există o multitudine de factori care i-au influențat opinia, de la numeroasele reforme ale sistemului de învățământ la mult mediatizata fractură dintre generațiile pre și post digitale, pentru licean rămâne doar confuzia produsă de disonanța cognitivă, care își va pune amprenta asupra deciziei sale.
„Să fii trainer e cool.”
„Trainer” este un termen împrumutat, ceea ce face ca până și denumirea profesiei să fie cool, nu-i așa? Corespondentul românesc nu este nici pe departe atât de răspândit, fiind prea puțin încurajat.
Apoi, câteva click-uri pe „Google” îți dezvăluie multe posibilități de dezvoltare, de angajare, firme străine care îți oferă certificate cu renume internațional… Ba mai mult, mulți „speakeri”, alt termen englezesc, de la celebrele „TED talks” sunt și ei formatori în diverse domenii. De cealaltă parte, același motor de căutare aduce în prim plan titluri cu puternic impact negativ, să fii profesor părând nu doar o idee proastă, dar și una care te va expune riscurilor și lipsurilor… Asta dacă nu oferi meditații, bineînțeles, un edu-mit dăunător despre care s-a vorbit pe blog.
„Să fii trainer e mai ușor, nu prea știe lumea ce faci.”
Formatorul este reprezentantul unei profesii relativ noi și deține beneficiile acestui atribut.
La nivel macro-social, profilul unui trainer competent încă se creionează, ceea ce face ca evaluarea rezultatelor muncii acestuia să fie, uneori, mai permisivă sau prost înțeleasă. De cealaltă parte, profesoratul există de multă vreme. Mai toți am avut sau avem în familie sau în cercul apropiat de prieteni un învățător sau profesor, așa că ne simțim îndreptățiți, ba chiar avizați, să ne exprimăm nemulțumirea. Măsura în care astfel de evaluări superficiale ale unui domeniu atât de complex sunt benefice, în ambele cazuri, este mai mult decât discutabilă.
„Trainerul e mai creativ, mai pus pe distracție.”
La școală, ne așezăm în bancă; la training în cerc, chiar pe jos. Trainerul vine la curs cu o sacoșă cu bunătăți din care scoate de toate: de la creioane colorate, la plastilină și jucării de pluș; „proful” aduce cu el catalogul.
Ideea de mai sus, destul de răspândită, are la bază opoziția dintre asocierile pe care le facem între simbolurile educației formale și non-formale. Este vorba despre două tipuri de instruire, iar diferențele nu trebuie nici pe departe ignorate: îndeplinesc funcții distincte în formarea individului și își dozează, fără a-și anula, „efectul wow” asupra acestuia în conformitate.
Și totuși, într-o lume în permanentă fugă după noutate și schimbare, componenta afectivă a opiniilor tinerilor poate fi dificil de temperat, judecățile de valoare făcându-se în termeni diametral opuși: dacă trainerul este creativ, atunci profesorul este plictisitor, iar dacă formatorul ne face să râdem, cadrul didactic e clar în colțul roșu.
„Dacă ești trainer te duci la evenimente, te plimbi, nu stai închis în școală.”
Influența marketing-ului în răspândirea acestui stereotip culturalo-profesional este de netăgăduit, iar rezultatul este nedrept. Mediatizarea preferențială a unor anumite evenimente sau performanțe adaugă valoare de piață unor profesii, sporind așa-numitul efect „rock-star”. Cadrele didactice sunt descrise, deseori, în termeni rigizi și sobri, reminiscențe ale profesorului omniscient, care se transmit încă de la o generație la alta. Pe de altă parte, formatorul este accesibil, chiar prietenos și gata oricând să apară în lumina reflectoarelor, cu un microfon în mână. Rețelele de socializare par să dețină, și ele, dovezile necesare în linii cu „tag” sau „hashtag”.
Spunându-le unor elevi că profesorii lor merg la conferințe în țară și peste hotare, că sunt consultanți în numeroase campanii educaționale și primesc premii, am fost întrebată: „Dacă e așa, noi de ce nu vedem?”
„La școală învăț date și formule, la training îmi arată ce să fac.”
Un enunț tranșant, perpetuat nu doar de elevi, dar și de părinți și chiar de formatori. Dascălii sunt trași la răspundere pentru că transmit cunoștințe, deși acest proces face parte din datoria lor în calitate de reprezentanți ai sistemului formal de învățământ. Componenta practică a orelor la clasă, reglementată de norme stricte, pălește în fața cursurilor de formare unde accentul cade pe activități și pe potențarea unor abilități, chiar dacă acestea sunt specifice și nu de spectru larg, așa cum se întâmplă la școală.
Revenind, educația formală și educația non-formală se completează, nu se exclud. A-i asista pe ceilalți în propria formare necesită diversitate sub toate aspectele, iar clasamentele nu fac decât să o îngrădească.
Concluzii:
Cele scrise mai sus nu au, în niciun caz, valoare de adevăr absolut, fiind doar expresia observațiilor mele și ale celor despre care am scris., subiectiv. Educația, sub oricare dintre formele ei, este la rându-i o experiență individuală, așa că am să închei cu două întrebări, cărora sper să răspundem, fiecare pentru sine:
Cine ar avea de câștigat dacă între profesor și trainer am pune semnul “<” „sau” “>”? Este oare o astfel de comparație lipsită de sens, asemeni unei lupte între Batman și Iron Man?
Andreea Maria, absolventă master FPSE, promoția 2012
Sursa foto: pixabay.com