V-ați întrebat vreodată cum este predată limba română copiilor maghiari din România? Sau care sunt stategiile didactice pe care profesorii respectivi le adoptă pentru a veni în întâmpinarea nevoilor acestor elevi? Dacă așa stau lucrurile, vă recomandăm să citiți interviul de mai jos, în speranța că cel puțin unele dintre întrebările dvs. își vor găsi răspuns în aceste rânduri.
Până în acest moment, am oferit cititorilor noștri doar perspective din interior despre educație. Școala a fost pusă pe tapet de către cei care activează în ea, cei care facilitează învățarea. Astfel, semnatarii articolelor noastre, mulți dintre ei absolvenți ai programelor masterale ale Facultății de Psihologie și Științele Educației, ne-au vorbit despre pedagogie, predare și învățare în general, metode, empatie și emoții, cărți din domeniu care merită citite și multe alte astfel de subiecte, împărtășindu-ne părerile lor, exemple de bune practici și recomandări care sperăm că au fost utile cititorilor noștri.
A venit însă timpul să facem o mică schimbare…să încercăm să aflăm cum se vede școala și din exterior.
În acest scop, începem astăzi o serie de interviuri despre educație cu oameni care s-au făcut remarcați în diverse domenii, iar prima noastră invitată este Camelia Cavadia, autoarea care și-a încântat deja cititorii cu două romane fabuloase, „Vina” și „Măștile Fricii”, ambele apărute la Editura Trei.
Așadar, dacă nu ați citit-o până în acest moment, vă sfătuim s-o faceți! Personajele sale, atât de bine construite, vă vor purta într-o călătorie sinuoasă, cu multe urcușuri și coborâșuri, cu numeroase momente dramatice, la capătul căreia însă cititorul întâlnește lumina, lumina din personajele cărților și din sine.
Sâmbătă, 19 mai, Camelia Cavadia și-a publicat cea de-a treia carte, intitulată „Purgatoriul Îngerilor”, un roman care surprinde o lume avându-i în centru pe copii… pe cei ce caută răspunsuri, pe cei care luptă să-și câștige dreptul la propriul nume, care așteaptă…care se visează rostind cuvântul „mamă”.
V-am făcut curioși? Aveți și de ce să fiți…
Subiectul articolului nostru nu este însă opera Cameliei Cavadia, dar am simțit nevoia acestei introduceri care să vă ajute s-o plasați în peisajul literar românesc.
Suntem siguri că autoarea are foarte multe lucruri de împărtășit și din lumea școlii, cea care ne interesează pe noi în mod special. Tocmai de aceea, vom expune, în continuare, seria de întrebări și răspunsuri despre școală și educație.
Sdm: Care este cea mai dragă amintire pe care o aveți din timpul școlii?
Camelia Cavadia: Una dintre cele mai dragi amintiri este legată de o serbare în care am fost premiată cu o carte pentru rezultatele obţinute la olimpiada de limba română în şcoala generală. Păstrez şi acum „Moara cu noroc” primită atunci în dar. Iar cele mai dragi amintiri din liceu sunt legate de prietenele mele care au rămas în viaţa mea încă de atunci. Chiar ieri m-am văzut cu ele și am petrecut o zi superbă împreună.
Sdm: Vă plăceau serbările școlare? Cum era eleva Camelia Cavadia în astfel de momente?
Camelia Cavadia: Nu, nu-mi plăceau serbările, indiferent de premiul pe care-l luam.
Sdm: A existat în viața dvs. un profesor care v-a inspirat sau care a jucat un rol semnificativ în formarea dvs? Dacă da, cine și în ce fel?
Camelia Cavadia: Da, iar pe măsură ce trece timpul îmi dau seama cât de mult îi datorez acestei profesoare, care m-a făcut pentru prima dată în viaţă să mă simt apreciată, înţeleasă, bună la ceva. Nu am fost un copil strălucit: învăţam bine, însă nu ieşeam cu nimic în evidenţă. În clasa a cincea, am avut norocul să o am ca dirigintă pe profesoara de limba română, Romaniţa Mihaltz. Ea a fost primul om care a văzut că am o sensibilitate aparte pe care o exprim mult mai bine şi mai uşor în scris şi care m-a încurajat să fac asta. Orele de limba şi literatura română au devenit preferatele mele şi am ajuns mai apoi să mă întrec pe mine însămi pentru a nu o dezamăgi pe doamna profesoară. Dânsa a fost şi cea care m-a încurajat să dau la filologie, cea care mi-a băgat cumva în cap faptul că aş fi talentată la scris. Mulţi ani după aceea nu m-am mai gândit la asta, poate şi datorită faptului că meseria mea presupunea să scriu, să jonglez cu cuvintele, iar nevoia şi bucuria de a scrie se împlineau în felul acesta. Însă eu, în adâncul sufletului meu, îmi doream să scriu poveştile dinăuntrul meu, nu numai poveştile altora. Iar minunea s-a întâmplat în momentul în care m-am hotărât să îndrăznesc şi să fac ceva concret pentru a-mi împlini acest vis.
Sdm: V-ați dorit vreodată să deveniți profesoară?
Camelia Cavadia: Mi-am dorit la un moment dat, copil fiind, dar când am mai crescut mi-am dat repede seama că de fapt nu sunt făcută pentru această meserie. Eu am în continuare o timiditate extraordinară care aproape mă paralizează atunci când trebuie să vorbesc în faţa oamenilor, fie ei şi copii. Ar mai fi şi faptul că eu cred că pentru această meserie îţi trebuie o anumită vocaţie, o chemare pe care nu cred că o are oricine. În opinia mea, profesorii au un rol uriaş în formarea copiilor, aş spune că la fel de important ca al părinţilor.
Sdm: Personajul feminin din romanul dvs. „Vina”, mai precis Stella, soția lui Tomas H., este profesoară. I-ați ales această profesie în mod întâmplător? De asemenea, o descrieți în paginile cărții ca fiind un cadru didactic universitar extrem de iubit de către studenții săi. Care sunt, așadar, calitățile pe care considerați că ar trebui să le aibă orice profesor pentru a fi la fel de îndrăgit de către elevi/studenți? Sau ce ar trebui să facă profesorul pentru a ajunge la aceste relații armonioase cu elevii săi?
Camelia Cavadia: Nu, nu i-am ales acestă profesie în mod întâmplător şi veţi vedea că şi părinţii lui Teodor din cea mai recentă carte a mea, „Purgatoriul îngerilor”, provin tot din mediul academic. Eu am un fel de veneraţie pentru meseria de profesor-educator pentru că, abia târziu, cu ochii adultului, am înţeles cât de important a fost rolul pe care l-a jucat profesoara mea de limba română din școala generală în viaţa mea. Faptul că am înţeles că există lumi întregi în spatele cuvintelor, faptul că atunci când m-am simţit singură sau neînţeleasă m-am adăpostit în spatele cuvintelor pe care le-am adunat în jurnale sau diverse povestiri, faptul că acum am ajuns să scriu cărţi citite de oameni reali, nu doar imaginaţi de mine, ei bine, toate acestea se datorează dirigintei mele. Ea a fost cea care m-a încurajat să scriu aşa cum simt, prima care a ştiut să-mi transforme sensibilitatea din slăbiciune, în atu. Așadar, consider că rolul profesorilor nu este doar acela de a preda o materie sau alta, ci de a-i face pe copii să îndrăgească materia respectivă, să-i încurajeze să fie curioși, să vrea să descopere și singuri. Mai cred, de asemenea, că un profesor trebuie să creadă în elevii săi, să-i ghideze, să-i ajute să descopere și să se descopere. Meseria de profesor este una dintre ele mai frumoase din lume, pentru că tot ceea ce ai sădit cândva într-un copil îl poate ajuta să înflorească mai târziu.
Sdm: Ați urmat școala în anii comunismului…care au fost acele aspecte care v-au marcat perioada școlarității, atât în mod pozitiv (dacă a fost cazul), cât și negativ?
Camelia Cavadia: Nu mă întrebam atunci cum ar putea fi altfel. Nu aveam termen de comparaţie, aşa că luam lucrurile aşa cum veneau. Am avut parte de profesori foarte buni, unii mai exigenţi, alţii mai puţin. Dar învățam. Mi se părea că toată lumea învață. Chiar și cei care aveau note mai mici. Uite, de exemplu, pe vremea mea (am ajuns să spun și asta) existau foarte puțini elevi care nu știau să scrie corect românește. Pentru că asta era cea mai mare rușine pe care o puteai trăi. Puteai să nu te descurci prea bine la matematică, să nu fi învățat prea bine lecția la geografie, dar era inadmisibil să nu știi să scrii corect gramatical. Acum ajungi să te bucuri de fiecare om care scrie corect.
Îmi aduc aminte și de o zi în care am primit o palmă zdravănă peste față de la profesorul de fizică, pentru simplul fapt că uitasem să-mi scot de pe deget ineluțul de argint pe care tocmai îl primisem de la mama, după cum n-am să uit nici frumoasele ore de la cenaclul literar; n-am uitat nici felul în care ne dădea cu capul de tablă profesoara de matematică (mie mi s-a întâmplat o singură dată asta) dacă nu știam ceva ce ei i se părea firesc să știm, dar mi-o amintesc perfect și pe profesoara de biologie la care toată lumea învăța de dragul ei.
Legat de vremea respectivă, îmi aduc aminte și de perioadele în care se tăia curentul și eram nevoite să ne facem temele la lumina lumânării (pentru că nici nu ne-ar fi trecut prin cap să mergem cu ele nefăcute), nici că uneori era atât de frig în casă, încât scriam cu aragazul deschis la bucătărie. A fost însă o perioadă frumoasă, cu bunele și relele ei.
Sdm: Care credeți că sunt schimbările survenite în învățământ în ultimii ani? Sunt ele benefice sau nu?
Camelia Cavadia: În primul rând, cred că sunt prea multe schimbări și prea dese. Copiii nici nu apucă să se obișnuiască într-un fel, că imediat se schimbă. Manualele sunt greoaie și prea puțin adaptate nevoilor societății de astăzi. Lecturile suplimentare nu încurajează cititul, ci dimpotrivă, aș zice. Nu spun că nu ar trebui să-i citim pe clasici, spun doar că acestor lecturi ar trebui să li se alăture și altele, unele din zilele noastre, cu care copiii să rezoneze mai mult. Imediat ce au prins gustul lecturii, se vor duce mai apoi singuri către marile nume ale literaturii. Important este să le fie deschis apetitul. Și asta este valabil în cazul oricărei materii, nu doar în cazul literaturii. Sunt mii de copii extraordinari, dornici să învețe și să descopere, uneori doar trebuie puțin ghidați.
Sdm: Credeți că sistemului românesc de învățământ este în acest moment unul performant? Dacă da, de ce? Dacă nu, ce credeți că îi lipsește pentru a deveni unul?
Camelia Cavadia: Sunt multe lucruri care lipsesc în acest moment sistemului de învățământ, dar aș începe cu respectul. Atunci când îți bați joc de această meserie și îi plătești pe cei de la catedră cu un salariu înjositor nu poți pretinde ca acești oameni să rămână la nesfârșit acolo, oricât de mult și-ar dori. Nu avem manuale adecvate vremurilor, nu avem suficiente cadre didactice și există prea puțin sprijin pentru cei care vor să schimbe ceva în bine. Ce cred că lipsește pentru a deveni unul? Tot respectul. Și din partea autorităților, și din partea elevilor și din partea profesorilor înșiși.
Sdm: Profesorii și părinții se plâng adesea de faptul că tinerii noștri nu mai citesc. Împărtășiți acest punct de vedere? Dacă da, de ce credeți că stau lucrurile în acest fel și ce am putea face pentru a-i apropia de carte?
Camelia Cavadia: Cei care nu citesc poate n-au descoperit (încă) cartea potrivită. Poate nu a fost nimeni care să-i îndrepte spre lectură. Poate nu și-au văzut suficient de mult în casă părinții citind, poate că prima carte care le-a picat în mână a fost o dezamăgire și nu a fost nimeni care să le spună că sunt atâtea altele care ar fi pe gustul lor. Cred cu tărie că nu există prin definiție oameni cărora nu le place să citească, ci oameni care n-au descoperit încă această plăcere. Odată ce ai găsit ceea ce se potrivește gustului tău devii cititor pe viață.
Sdm: Imaginându-ne că ați merge să vorbiți cu tinerii din liceele noastre, ce sfaturi le-ați da? Ce le-ați spune pentru a-i convinge să vă citească romanele? Ce ar putea să învețe din ele?
Camelia Cavadia: Chiar le-am vorbit odată tinerilor strânși în amfiteatrul Facultății de Drept despre asta și le-am spus că nici nu știu cât este de important să ajungă în viață să-și împlineasă visurile, oricare ar fi acelea. Pentru că, mai devreme sau mai târziu, acestea îi vor prinde de mânecă și le vor cere socoteală. Este minunat atunci când știi ce ți-ar plăcea să faci pentru că ai toată viața înainte să lucrezi la împlinirea a ceea ce vrei să fii. E mai greu atunci când ești dezorientat și nu știi ce vrei să faci cu viața ta. Deși nu-mi place să dau sfaturi o să dau totuși unul: îndrăzniți! Îndrăzniți să vă împliniți visurile!
În ceea ce privește romanele mele, le pot spune celor care nu le-au citit că vor descoperi în ele viață, cu bunele și relele ei, că s-ar putea să descopere acolo oameni care să le semene, situații cu care să se fi confruntat deja.
Sdm: După cum știți deja, personajul meu preferat din „Vina” este Paul, fiul Stellei și al lui Tomas H. Scriam în recenzia cărții faptul că Paul îmi pare „acel spirit mare, într-un trup atât de mic, cel care ne oferă lecţia omeniei supreme”. Cum putem face pentru a putea crește oameni atât de buni? Ce pot face părinții, ce poate face școala pentru a le educa tinerilor și inima, nu doar mintea?
Camelia Cavadia: Cred că lucrul cel mai important pe care îl putem face este să le acordăm atenția noastră. Să îi ascultăm, să încercăm să-i înțelegem, chiar și atunci când se răzvrătesc, chiar și atunci când e greu să fim de acord cu ei.
Sdm: Știu că sunteți și mama…cum v-ați descrie în această calitate? Care credeți că este secretul unei relații armonioase cu propriul copil, în diferitele etape ale dezvoltării sale?
Camelia Cavadia: Ca mamă, am încercat mereu să fiu înțelegătoare, chiar dacă uneori mi-a fost greu. Am încercat să o fac pe Andreea să înțeleagă că există etape în care contează notele, că indiferent de cât de priceput și talentat ai fi la unele domenii, e important să ai rezultate. Am făcut greșeala de a o compara uneori cu alți copii (cuminți și cu note mari), lucru pentru care-mi pare rău și astăzi, dar sunt totodată bucuroasă că tot ceea ce a avut Andreea „altfel” decât alți copii s-a întors în favoarea ei. Dacă ar fi să dau un sfat, acela ar fi de a avea încredere în copiii noștri și de a ne bucura atunci când ies din rând. Eu, de exemplu, am făcut o tragedie din primul său tatuaj, din tunsoarea skrillex, și poate că am înțeles destul de târziu că aceste manifestări de „libertate” nu-i afectează nicidecum intelectul, ci sunt doar niște comportamente ale unui om ce simțea nevoia să se exprime. Andreea a fost dintotdeauna „rebelă” în felul ei, dar acum am ajuns să apreciez foarte mult felul ei de a fi și curajul de a nu se fi îndepărtat de ceea ce este ea, în esența ei. Pot spune că sunt mândră de felul în care s-a dezvoltat, îmi place s-o văd atât de iubitoare de animale, atât de dornică să le ajute, să le salveze (numai eu știu câte animale n-am oblojit la noi pe balcon, animale rănite, flămânde etc). Îmi mai place și faptul că este foarte asumată, dar, mai ales, că este un om foarte bun la suflet.
Acum sunt fericită că am cu fiica mea relația pe care mi-am dorit-o dintotdeauna și la care am visat mereu. Sunt fericită că a ieșit din ea un om curajos, un om bun în esența lui. Și mă bucur că tot ceea ce a fost greu s-a transformat în putere, tot ceea ce a fost altfel ne-a unit și ne-a făcut prietene și că nu e nimic ce să nu ne putem spune.
Sdm: În afara preocupărilor livrești, activați și în PR, având ocazia de a lucra cu nume importante din domeniul artistic. Tinerii din ziua de astăzi sunt fascinați de această lume, mulți dintre ei râvnind să devină cunoscuți. Este aceasta o lume accesibilă oricui?
Camelia Cavadia: Știu și văd în jurul meu că există acest miraj al celebrității. Și pe undeva e de înțeles. Nu știu însă cât de mulți dintre cei care vor să fie aici știu cât de multă muncă stă în spatele unui artist, al unui prezentator TV. E o muncă la fel de grea ca oricare alta. Dacă este accesibilă? Cred că depinde și de dorința și de acțiunile pe care le întreprinzi la modul concret pentru a ajunge în această lume. Eu, de exemplu, am ajuns la ProTV dintr-o întâmplare. Nu a fost un țel al meu. Însă odată ajunsă acolo, m-am bucurat să pot învăța de la niște oameni pe care altfel îi admiram din afară sau de la alții care se aflau și ei la rândul lor la început de drum. Așadar, ca pentru orice alt lucru pe lumea asta – e nevoie și de șansă și noroc, dar și de multă muncă. Depinde foarte mult de ceea ce îți dorești să faci și de cât de dispus ești să muncești sau la câte lucruri ești dispus să renunți. Privind în urmă, nu știu dacă aș alege să fac la fel anumite lucruri. La categoria timp liber n-am excelat niciodată și trebuie să recunosc că mereu m-am simțit împărțită în zeci de mii de direcții. Mi-a fost deseori greu să fac tot ceea ce trebuia sau îmi doream să fac, dar mereu am încercat să mă organizez cât de bine și de mult a stat în puterea mea, astfel încât să fiu și o mamă și o soție bună. Deseori îmi reproșez că nu am fost mai mult alături de fiica mea, dar, cu toate astea, știu că am făcut tot ce am putut eu mai bine, în condițiile date, pentru ea. Au fost săptămâni în care nu o vedeam decât dormind, în care mă apucam să gătesc și să fac treburile casei, abia după ce toată lumea dormea, alteori mă trezeam la 5-6 dimineața ca să las totul în regulă acasă, înainte de a pleca la serviciu.
Sdm: Vă mulțumim pentru amabilitatea de a ne fi răspuns la aceste întrebări și vă dorim mult succes în tot ceea ce vă propuneți!
Nicoleta Călinoiu, absolventă master FPSE, 2017
Foto: Camelia Cavadia-arhivă personală
Timp de citire: 16 min
