Anca Nedelcu: Pe lângă alte multiple preocupări profesionale despre care am amintit în prima parte a interviului nostru publicat anterior, ești și profesor asociat la facultatea noastră, la Facultatea de Psihologie și Științele Educației. Cum este această experiență, cum sunt studenții, ce-i înveți?
Madlen Șerban: Este o experiență care îmi produce satisfacție. Și să spun de ce: pentru că, în primul rând, am ocazia să împărtășesc ce am învățat între timp și aceasta se întâmplă cu tineri care sunt curioși; am șansa unor urechi care ascultă și ochi care întreabă. În felul lor! Și uite așa, a doua satisfacție vine din faptul că și eu continui să învăț care este ”felul” lor, cum putem coabita în experiențele de învățare pentru beneficiul reciproc. Este remarcabil să observi că, acești tineri deși etichetați în spațiul public ca fiind neinteresați, că stau toată ziua cu telefonul în mână și că nu te ascultă, au modul lor și de a asculta și de a întreba. Secretul cred că vine din a da sens învățării!
A.N.: Studenții noștri sunt speciali. Am uitat să spun că predai la o facultate foarte bună.
M.Ș.: Da, așa este, recunosc; citind și Sucitorul de minți, blogul, trebuie să mărturisesc că atunci când atrag atenția asupra unor texte, oamenii îmi spun: ”sigur că da, sunt texte bune pentru că sunt scrise de profesori universitari cu bună reputație, de cercetători, este firesc să scrie în felul acesta”. Pentru că nu spusesem cine sunt toți autorii. A fost aproape fără excepție o surpriză să afle că mulți dintre autori sunt studenți.
A.N.: Ne flatezi aici și suntem bucuroși!
M.Ș.: Nu vă flatez. Vreau să spun doar că acest mod de recunoaștere și de implicare demonstrează că tinerilor le pasă de ceea ce fac. Problema este să investești timp și talent ca profesor astfel încât să anticipezi nevoi și să rezonezi cu așteptările partenerului de învățare. Sunt deosebit de plăcut impresionată de faptul că între studenți am avut posibilitatea – facilitată de utilizarea metodei proiect, care pentru mine este una dintre metodele care îmi rezolvă multe dintre problemele existențiale pe care le am în domeniul pedagogiei – de a identifica tineri cu preocupări remarcabile. Nu la modă, ci profunde!
Sigur că metoda învățarii prin proiecte, învățarea prin problematizare și învățarea reflexivă sunt abordări cotidiene la Universitate, iar profesori ca Anca Nedelcu și Cătălina Ulrich au practicat de-a lungul vremii și au predicat și iar au practicat aceste metode și au și scris despre ele. Probabil că acesta este motivul pentru care mă simt bine la voi în facultate. Aici bat la uși deschise, în acest moment. O experiență cu care doresc să exemplific cele spuse se referă la vehicule de învățare, respectiv metode și tehnici de avut în vedere la proiectarea și evaluarea programelor de formare. Suntem în program masteral, deci nivel șapte de calificare, adică complexitate la penultimul nivel posibil – ultimul fiind reprezentat de achizițiile de învățare prin școala doctorală. Abordând proiectarea programelor de formare aducem în discuție capabiliatea formatorului de formatori de a adecva combinații de metode de formare care produc învățare prin raportare la tipologia competențelor necesar a fi dobândite. Fără a intra în detalii, dat fiind faptul că acesta este subiectul unui alt curs, ajungem inevitabil la metode care favorizează achiziții ale învățării specifice cunoștințelor complexe, abilităților, atitudinilor, reposnsabilității și autonomiei. Între acestea, și construcționismul, o metodă pe care o apreciez și o propun preferențial.
Școala lui Seymour Papert și acum a lui Mitchel Resnick demonstrează că în afara unor construcții mentale, deci pornind de la Piaget al cărui student a fost Papert, este important ca în învățare să ajungem la construirea, adică contrucția unor constructe mentale. În fapt, este vorba despre trecerea de la transmiterea cunoștințelor la reconstruirea acestora prin învățare adaptivă bazată pe deducție. Desigur perioadele de cercetare sunt diferite, iar arhitectura mentală a celor care învață s-a modificat, la rândul ei. Să nu uităm când facem comparații ale unor școli de gândire să comparăm ceea ce este comparabil. Piaget este actual, dar un bemol este necesar… Astăzi se vorbește mult despre generațiile X, Y, Z , despre acces diferit la informație diferită în comparație cu ceea ce se întâmpla în alte vremuri…
A.N.: În care școala avea un monopol asupra surselor de informare, față de acum.
M.S.: Absolut! Astfel, ne atrage atenția deschiderea pe care, de exemplu, Massachusetts Institute of Technology a făcut-o prin MediaLab încă din 1968. Poate important de menționat preocupările lui Marvin Minski din 1969 pentru intelegența artificială. Deci, nu vorbim despre fapte și experiențe întâmplate ieri, adică pretins moderne. După metoda învățării prin proiecte despre care avem dovezi că era folosită din secolul al XVI-lea și apoi adusă în procesele de învățare de Kilpatrick la 1918, adecvarea vehiculelor de învățare a continuat.
Am observat, spuneam, cu foarte multă plăcere, că studenți de la Masteratul de Formarea Formatorilor au cunoștință despre aceste experiențe, despre aceste practici și am putut elabora împreună mini-proiecte și, sperăm, ca într-o bună zi să ne întâlnim cu colegii de la masteratul de Inovare în Educație și să conversăm pe aceste teme.
Doresc să fac o scurtă referire la experiențe privind documentarea politicilor publice prin rezultate ale cercetării. Astăzi, spre exemplu, se aplică în politicile publice privind educația concluzii ale unor cercetări despre cum învață noii născuți – vezi Stanislas Dehaene în Franța sau cum învățăm – vezi propunerea celor patru ”P” formulată de Michael Resnik în lucrarea sa Lifelong Kindergarden utilizată deja pe mai multe continenete.
Probabil că vom trăi, apropo de cercetarea care să documenteze deciziile – sper să fiu încă în viață!!! – momentul la care deciziile privind educația din România să se ia pe baza rezultatelor cercetărilor care se fac în universități și institute specializate. Trebuie să adaug însă, imediat, că modul în care se fac aceste cercetări nu este suficient de credibil din punct de vedere al transparenței și al calității. De exemplu, mi-aș dori (!) să poată oricine este interesat să înțeleagă cum se aleg temele tezelor de licență, ale disertațiilor de masterat și mai ales, ale tezelor de doctorat.
Dar, dincolo de așteptările și dorințele care desigur că sunt citite în cheia unei dezirabile adecvări la nevoile societale, doresc să atrag atenția asupra unei teme care este puțin explorată și valorificată la noi: Cum învață adulții? Poate o extrapolare a practicilor pe care MIT- ul le face la ora actuală pentru copii și tineri până la vârsta de 17 ani ar putea să fie o temă de cercetare pentru colegii din Facultatea de Psihologie și Științele Educației, poate într-o abordare interdisciplinară la nivelul universității și, de ce nu?, împreună cu alți parteneri. Și, ulterior, valorificată prin politicile publice.
A.N.: E o provocare pe care o primim cu foarte multă responsabilitate și cine știe ce o să se întâmple din asta. Ai vorbit despre blogul nostru, cel care și găzduiește interviul acesta pentru care îți și mulțumim foarte mult. Cum ți se pare inițiativa noastră? Este un blog, l-am numit noi ”academic”, a pornit de la un curs care vorbește despre profesorul reflexiv și a început să crească în comunitatea mare și iată, astăzi își permite să intervieveze profesioniști ca tine.
M.Ș.: Nu, eu sunt recunoscătoare pentru faptul că sunt găzduită într-o comunitate academică. Adică, nu se intră atât de ușor în lumea academică și sper că nici în viitor să nu se intre foarte ușor pentru că atunci înseamnă că toți putem face de de toate. Fiecare avem punctele noastre tari, dar și slabe. Eu sunt impresionată de faptul că, în ceea ce privește pedagogia, feedback-ul este foarte important. Din acest motiv practicianul, respectiv profesorul reflexiv, este foarte important să existe și să vină și să restituie, dincolo de intențiile pe care le-a avut, ceea ce a realizat și să împărtășească cu aceia cu care a produs învățare. Deci cred că este o practică pe care, sigur că nu pot să o generalizez că altfel m-aș contrazice cu deciziile administrative cu care nu am fost de acord mai înainte, dar găsesc că aș deschide blogul, de exemplu, unor șezători în aer liber, într-o tabără de vară în care Sucitorul de minți își cheamă actorii importanți și își lansează ideile într-o dezbatere publică.
A.N.: E o provocare consistentă. Ești parte din această poveste alături de noi dacă vreodată o vom face?
M.Ș.: Nu numai atât, sper să fiu capabilă să vă ofer contextul pentru că încercăm un festival de educație și inspirație anul viitor cu ONG-ul în care sunt și mai avem și alți parteneri.
A.N.: Poți să ne spui și numele ONG-ului mai concret?
M.Ș: Da, se numește Soroptimist Internațional, înființat în anul 1921, în Statele Unite.
A.N.: L-ai pomenit de câteva ori și de aceea mă gândesc că e bine să îl menționăm.
M.Ș.: Îmi cer scuze, trebuia să îl numesc, nu este niciun secret. Sunt printre membrele senioare, am 26 de ani de cănd activez, pentru că acum 26 de ani și-a început această organizație activitatea în România. Este despre dezvoltarea personală și profesională a fetelor și femeilor, despre statutul și drepturile lor. La început s-a investit în noi, în cele care am ales să primim pentru a da înapoi. Beneficiul pe care l-am avut din acest ”membership” este absolut fundamental pentru activitatea mea din educație. În 1993 Uniunea Soroptimist Internațional din Danemarca a invitat în Danemarca un grup de directori de școli, mă rog, unități de învățământ. Eu eram directoare a unui Grup Școlar. Acolo am avut ocazia pentru 3 săptămâni să conversăm, de la egal la egal, deschis, cu multe interacțiuni informale, cu directori de școală din diverse localități. Atunci am început să înțelegem sau, mai bine zis, eu să înțeleg și mai bine ce înseamnă să fii director de școală și ce așteaptă comunitatea de la tine. Să dau un exemplu care încă mă urmărește: Guvernanța sistemului de educație/Descentralizare și autonomie. Am văzut atunci cum și cine ia deciziile la nivel de școală. În consiliul de administrație al școlii erau reprezentanți ai comunității, spre exemplu părinți, administrație publică, societate civilă. Directorul nu avea drept de vot. Dar, am înțeles și ce înseamnă responsabilitatea și răspunderea celor care votează! Pentru că dacă e să se facă ceva, școala în izolare față de comunitate nu poate exista. Iar comunitatea implicată fără responsabilitate nu este de ajutor. De aici și nevoia de a continua să învăț, să cercetez, să descopăr cum este mai potrivit să abordăm la noi parteneriatul. Cu recunoștință menționez onoarea pe care Universitatea din București, respectiv Facultatea pe care astăzi o servesc cu multă condescendență, mi-a făcut-o atunci când mi-a acordat titlul de Doctor în Științele Educației, după ani buni de explorări temeinice și susținerea tezei cu tema Dialogul și parteneriatul social în educație și formare profesională.
A.N.: Deci iată că toate lucrurile se leagă!
M.Ș.: Te rog să îmi permiți să mă întorc la blog și la o posibilă conversație față-în-față. Cred că ar fi o șansă pentru cei care vor participa la ”Festival” dacă, dintre scriitorii de pe blog, câțiva vor împărtăși reflecțiile lor asupra unei teme pe care să și-o propună sau decisă împreuna cu organizatorii, cu o audiență care este reprezentată de copii. Încă o dată, gândul meu pentru viitor este să se întâmple și în România un dialog intergenerațional și să nu mai pretindem că aici e lumea adulților, acolo e lumea tinerilor și acolo e lumea copiilor. Le datorăm mult prea mult copiilor, pentru multe motive între care creativitatea și curățenia pe care o au în gândirea lor; școala nu are menirea să sancționeze încercări nereușite și să pună opreliști în dezvoltarea creativității copiilor. Școala are obligația să îi restituie celei/celui care învață explicația despre nereușită. Să încurajeze înțelegerea greșelii. S-ar putea ca în acea aparentă greșeală să fie o sclipire de interpretare…. Altădată este și despre asumarea greșelii…
A.N.: Pe blogul nostru apare și vocea copiilor, mai ales prin desene; chiar recent am distribuit un articol în care elevii vorbeau despre școala pe care și-o doresc. Dar fiindcă am ajuns în această zonă a copiilor, mărturisesc că știu și, cu voia ta, afirm lucrul acesta public, că ești și bunică. Și mă gândeam că școala pe care ai gândi-o pentru nepoții tăi e o școală care trebuie să fie deosebită. Cum ar fi școala pentru nepoții unui profesionist ca Madlen Șerban?
M.Ș.: Deocamdată suntem în etapa-gradiniță.
A.N Din fericire, dar o să ajungă și la momentul școală în existența voastră.
M.Ș.: Da, vreau să spun că scepticismul, pe care îl aveam acum 3 ani, nu-l mai am azi.
A.N Toți ne resemnăm la un moment dat…
M.Ș.: Nu, eu încă nu. Și nu eu am găsit grădinița, deci nici măcar nu sunt vinovată de faptul că a fost găsită o așa grădiniță: fantastică! Pot să îi fac și reclamă. Se numește Discover me. Este undeva lângă Universitatea de Educație Fizică și Sport. Nu știu numele de familie al educatoarei pentru că, în conversațiile familiei, ea este Anca. Nepotul meu, minunatul Andrei, vorbește despre Anca cu foarte mult respect și prețuire, deși copii la vârsta această încă nu par a se separa foarte rapid nici de bunici și, cu atât mai puțin, de părinți. Dar la această grădiniță se întâmplă educație autentică. Copiii au legitimație de bibliotecă, au fost la teatru, folosesc banul atât cât se poate face educație financiară, s-au dus la piață, fac cumpărături, înțeleg ce înseamnă mediul, îl respectă, plantează pentru ca să învețe să respecte natura și ca să mănânce sănătos și asta se întâmplă la grupa de rățuște la care este Andrei (vărsta este de 2 – 4 ani). Și încă o dată spun-nu a fost făcută nicio competiție internațională pentru a alege. Dar, dacă îmi este permis, trebuie să spun că femeile au fler. Andra, nora mea, este un foarte bun detector al calității! Și sunt convinsă că există și școli bune. S-ar putea ca eu să nu le știu, din această cauză cred că scoaterea la vedere a acestor experiențe ar fi o obligație pentru aceia care sunt decidenți. Și din acest motiv, eu de exemplu îl apreciez pe Mitchel Resnick de la MIT, pentru faptul că publicația lui de căpătâi care are 4 principii se numește Life Long Kindergarten. Deci, el spune că experiențele de învățare din grădiniță trebuie să devină experiențe și contexte de învățare pentru fiecare vârstă, pentru că acea curiozitate, învățarea prin descoperire, riscul asumat de a greși, fără teama că te sancționează cineva, chiar bate sau că te lasă repetent. Acest mod de a face învățarea posibilă, plăcută, prin pasiune, prin metode ludice, prin creativitate trebuie să continue după grădiniță. Deci s-ar putea, pe de o parte, să ne dorim ca aceste grădinițe care sunt bune să fie susținute și să continue parteneriate cu școlile. Eu cred că educatoarele și învățătoarele merită mult mai multă recunoaștere decît primesc acum, căci rolul lor este fundamental. Din păcate, sunt și mult practici care nu le fac deloc cinste, dar investiția în dezvoltarea lor profesională este cu atât mai importantă.
Nu vreau să mă înțelegi greșit, nu am spus că nu vreau să învețe nepoții mei în străinătate, nu am spus acest lucru. Experiența pe care am avut-o în cei 8 ani într-o organizație multiculturală, cu părinți și bunici care aveau naționalități diferite, mi-a permis să constat că ai lor copii deja vorbeau 4-5-6 limbi străine și aveau un grad semnificativ de înțelegere a diferențelor dintre comunitățile în care trăiau și din care proveneau părinții lor. Iar expunerea la experiențe și la medii culturale diverse te face să devii tolerant, să știi că există diversitate și să înțelegi altfel lumea. Iată un motiv să amintesc programul Erasmus +, o mare reușită europeană, atât de profesionist gestionat în România…
Deci, eu mi-aș dori ca nepoții mei să se ducă la acele școli care îi fac fericiți, apropo de starea de bine și ceea ce faceți la Facultatea de Psihologie și Științele Educației. Este mult mai important să ai un copil sănătos la 18 ani și nu eșuat psihic, obosit de învățare, de multe ori fără sens. Iar, în al doilea rând, cred că e de dorit să fie expuși la cât mai multe experiențe, cât mai diverse, școala unde vor fi să îi sprijine în dezvoltarea gândirii critice și a creativității și, desigur, că acest lucru se poate întâmpla până la un anumit punct în propria-ți țară, dar plecarea la orice alte școli, la orice vârstă pe care părinții o consideră potrivită, bunica Madlen Șerban nu poate decât să o încurajeze.
A.N.: Și noi îi dorim micuțului nepot Andrei și surioarei lui să găsească toate contextele educaționale în care să se întâmple aceste lucruri! Și, evident, tuturor copiilor din această țară!
Madlen, îți mulțumim foarte mult pentru interviu, chiar a fost o discuție pe care o anticipam ca fiind consistentă, dar a fost mult mai agreabilă și mult mai consistentă decât mi-aș fi putut imagina. Îți las ție plăcerea de a avea ultimul cuvânt în acest interviu, având și speranța că poate o să-l repetăm, poate alegându-ne, din când în când, teme speciale de discuție, dezvoltând pe un anumit subiect.
M.Ș.: Eu am două vorbe a spune. Mulțumesc și mult succes în continuare celor care sunt blogul academic ”sucitoruldeminți” pentru că este inedit și este de calitate! Și alte două vorbe: să sperăm că vom trece dincolo de euforia începuturilor glorioase și vom trăi și continuări spre împlinirea unor viziuni sistemice și holistice.
Interviu de Anca Nedelcu, profesor universitar doctor, Prodecan, Facultatea de Psihologie și Științele Educației
Foto credit: pixabay
