După o vreme în care am fost învățați să stăm cât mai departe unul de altul, când nici propria mamă nu ne mai recunoștea cu masca pe față, când nu mai credeam că vom avea vreun strop de empatie, iată că un nou eveniment neașteptat, un război, a venit peste noi. Oare această nouă criză majoră va reuși să ne reapropie unul de celălalt, ne va face mai puțin individualiști, egoiști, profitori, înverșunați?
Nu știu. Însă, ceva știu sigur, foarte sigur: la punctul de trecere a frontierei pe Dunăre, la Isaccea, am trăit o minune, cea a voluntariatului. De fapt, acolo se întâmplă în fiecare zi minuni, căci iată, tocmai s-a creat o comunitate minunată a celor care oferă ajutor. Iar eu am fost acolo.
Aseară, un domn traducător, pe care nu l-am întrebat când se odihnește și unde, dar pe care îl văd mereu la datorie, m-a luat de după umeri și mi-a spus: ”hai, colega, să ajutăm și acum!”. Era momentul când așteptam să coboare de pe bac un alt grup de refugiați.
Peste capetele celor aproximativ 750 de oameni adunați acolo, se auzeau strigăte disperate: Miroslav, Miroslav! O mamă nu își mai găsea copilul. Avea doi. Un băiețel năstrușnic, care, atunci când a coborât de pe bac, a fugit printre oameni să exploreze împrejurimile, și o fetiță, lipită de mama ei. În ambele mâini, femeia avea bagaje: o sacoșă de rafie destul de grea, geanta cu acte și un rucsac. Tot bagajul pe care o mamă putea să îl care cu ea. Niciun ceai, nicio pătură și nici măcar domnul colonel, coordonatorul perimetrului, care a asigurat-o că îl vor găsi pe neastâmpărat, nu îi aduceau liniște. Într-un loc străin, cu oameni pe care nu îi cunoști, a căror limbă îți este necunoscută, cum să te liniștești? Să ai încredere în ei? Miroslav a fost găsit, nu era prea departe. Iar eu am avut ocazia să fiu prelungirea brațelor mamei, cărându-i bagajele, astfel încât ea să își poată ține ambii copii de mână. Disperarea de mai devreme s-a transformat în licăriri de bucurie în ochii femeii. I-am însoțit până dincolo de punctul vamal. Între timp, fetița a adormit, răpusă de oboseală, iar mama a fost rugată să prezinte documentele autorităților. Fără vorbe, mi-a pus copila dormită în brațe. Așa de repede a căpătat încredere în mine? mi-am zis. Doar pentru că am stat liniștită lângă ei și am cărat un bagaj? Da, așa de repede. În momentul următor niște brațe înghețate, dar moi ca ale bunicii mele, m-au îmbrățișat din spate. Și o voce caldă mi-a spus ceva; în limba ucraineană, dar, culmea, am înțeles. Erau cuvinte pline de iubire. Și am primit astfel cea mai mare răsplată pe care o poți avea în urma voluntariatului, atunci când ești unde este nevoie și oferi.
Tot aseară, o doamnă voluntar m-a chemat într-o cameră unde doi ochi negri și patru albaștri mă priveau cu bucurie. Știau românește. Am putut vorbi mai mult cu ei. Fratele mai mare, care avea 17 ani, și surorile lui, de 11 și 6 ani, au trecut singuri granița. Aveau hainele curate, dar destul de subțiri pentru vremea de afară. Mi-am aruncat privirea în jur și nu am văzut bagaje, doar un rucsăcel. Camera în care erau avea trei paturi și un dulap. Se descălțaseră, să nu murdărească pe jos. Ciorapii lor erau uzați, iar încălțămintea pe care au așezat-o ordonat într-un colț părea purtată la a treia generație.
– Merg repede să vă aduc mâncare caldă și niște hăinuțe, le spun. Mai aveți nevoie de ceva?
Într-o limbă românească, cu accent moldovenesc, primesc răspunsul:
– Noi nu avem nevoie de nimic. Dar dacă ne aduceți niște șervețele, noi putem șterge șcaful (dulapul).
– Bine, dar poate aveți nevoie de jucării sau cărți sau de colorat…
– Noi nu.
– Mie îmi place să citesc, îmi spune fetița de 11 ani, dar știu doar cu litere chirilice. Și eu mi-am luat o carte cu mine.
Cea mică și-a dorit să coloreze. Fratele cel mare nu voia nimic. Era foarte gânditor.
M-am întors puțin mai târziu la ei. Vorbeau cu mama lor, pe apel video.
– Mami, uite, doamna ne ajută!
Printr-un ecran spart, zăresc o mamă subțirică cu un bebeluș în brațe, care îmi spunea plângând:
– Mulțumesc din suflet pentru că îi ajutați pe copiii mei!
Aș fi vrut să prind într-o fotografie cadrul ăsta, dar nu mai aveam mâini și timp să fac asta. Imaginea lor, însă, îmi va rămâne mereu în minte. Și-mi va rămâne în minte faptul că, la Isaccea, oferi un zâmbet, o privire caldă, o pătură, mănuși, ceai sau mâncare. Toate acestea trec peste barierele comunicării verbale și primești în schimb îmbrățișări și câteva vorbe: „mulțumiesc”, „nu credeam să ne primiți așa de călduros” „spasiba balșoi” „senchiu”. Aceasta este răsplata voluntariatului în vama Isaccea.
*
Dacă urci la Monumentul Independenței, poți vedea pe malul celălalt Ucraina, localitatea Ismail. Când eram mică, pe vremea când, în orașele din (Republica Socialistă) România, se făcea economie la stâlpi de iluminat, era o mare bucurie să privești la orizont, peste Dunăre. Acolo, în fiecare noapte, vedeai lucind luminițe. Părea un tărâm de vis. Probabil pentru cei care se află acum dincolo, tărâmul de vis este oriunde peste graniță. Aseară, comandantul BAC-ului ne spunea că pe partea cealaltă oamenii așteaptă la rând pe o distanță de șapte kilometri. Oare câtă lumină văd ei peste graniță? Deocamdată ne văd pe noi. Așa că, haideți să fim lumini, să fim voluntari, să dăruim ajutor tuturor!
Autor: Filipov (Colesnic) Mihaela – masterand în Managementul şi Evaluarea Organizaţiilor şi Programelor educaţionale, Facultatea de Psihologie și Științele Educației, anul I
Foto: arhiva personală
Foarte frumos, bravo!