A început din nou școala! Chiar dacă repetitiv, planificat și, ca urmare, nesurprinzător, acest moment declanșează întotdeauna o mixtură intensă și inedită de emoții și sentimente. Nicicând pe parcursul anului didactic nu se mai îngrămădesc în câteva ore atâtea trăiri: nerăbdarea unui start nou, încărcat de ambiții și planuri, bucuria poveștilor din vara prea repede încheiată, gândul la tema de vacanță neterminată, la lecturile suplimentare necitite, regretul legat de trecerea timpului. Și toate ajung să fie topite împreună pe fundalul unui cer calm, de toamnă, sprijinit de castani, cu frunze din ce în ce mai galbene, din ce în ce mai căzătoare.
Sigur că un astfel de tablou rămâne în memoria afectivă și e evocat mereu cu nostalgie; cu toții simțim gustul acela unic de început de școală, acel dulce-amar, greu de etichetat. Și, dacă suntem profesori, amintirile sunt și mai complexe. Trăim, pe rând sau suprapus, curiozitatea de a cunoaște alți copii, teama de a nu primi, de la noii elevi, de la noul curriculum sau de la noul șef, probleme cu rezolvare grea; și poate mai simțim și dorința de a face impresie bună, de a ne demonstra că suntem eficienți, dorință uneori mai domolită de câte o oboseala acumulată în timp.
Astfel descris, acest moment pare menit să rămână în categoria amintirilor ce merită să fie neatinse de malițiozitate; dar iată că, pe parcursul acestui articol, ne permitem să scoatem din sertar o lupă critică și să trecem pe listă și alte aspecte care colorează începutul de an școlar. Atenție, e o lupă plină de bunăvoință și empatie; încearcă să lumineze, nu să deformeze realități, vrea să ne arate așa cum suntem și să ne îndemne să ne gândim dacă se poate și altfel, dacă se poate mai bine. În fond, acestea sunt și întrebările de bază ale blogului nostru.
Așadar:
Careu, cum altfel?
Dacă vrem să adunăm într-o spațiu larg mai multe persoane, care să primească simultan un mesaj de la un ”emițător” pe care să-l și vadă, cum altfel am putea face decât organizând „scena careului”? Pare cea mai bună soluție! Dar oare vrem neapărat să-i adunăm pe toți în aceeași curte, în același timp? Există și alte opțiuni? Întrebarea nu e retorică, e chiar expresia incapacității de a da un răspuns concret. Ar fi minunat să aflăm cum se întâmplă în alte contexte! Căci, după atâta organizare stereotipă, repetată pe parcursul multor generații, imaginația e învinsă! Cu greu mai poți inventa altceva, eficient, util care să mulțumească mai multe categorii de beneficiari.
Așa că, în aceste condiții, celebrul careu… rezistă! Are rădăcini ferme, alimentate puternic în tradiția predecembristă, când detașamentele de pionieri raportau că sunt gata pentru începerea activității unui comandant de unitate, pe pieptul căruia trona victorios un șnur albastru închis, simbol al unei poziții greu de atins. Careul e frecvent utilizat și astăzi, fie în varianta simplă, fie în cea ornamentată cu baloane cu heliu care-și iau la un moment dat zborul, ca în cazul unor școli particulare.
Pe alocuri, careul contemporan și-a pierdut chiar și eficiența pionierească! Cu alte cuvinte, nici un careu nu mai putem să organizăm cum trebuie! Clasele se amestecă și avansează îndrăzneț spre centru, grupuri din public – de elevi, de părinți, diriginți – poartă conversații paralele cu mesajul vorbitorilor ”autorizați”; ”spectatorii” par plictisiți, discursurile celor din fața lor se aud greu, stația de amplificare își ratează misiunea. Pereții școlii amplifică zgomotele, accentuează microfoniile, soarele e insistent, oboseala crește, răbdarea scade. Noroc că totul se termină cu scena tunelului de flori pentru cei mici.
Cu flori sau fără?
Cu siguranță, cu buchete, ar spune florarii! Da, cu flori, spun multe alte glasuri: e o tradiție, e o formă de respect, copiilor le place să dăruiască, cadrele didactice se bucură. Sau nu, spun alte voci! Învățătoarele și profesoarele trebuie să organizeze adevărate structuri de suport care să ușureze transportul, multe buchete ajung să se ofilească înainte de vreme sau ornamentează casele vecinilor. Părinții își opresc mașinile în stradă când zăresc o florărie în drumul spre prima zi de școală și cu greu își găsesc echilibrul la auzul prețului ”pe fir”. După achiziție, caută mereu dovezi care să le confirme că alegerea a fost inspirată, cercetează din priviri buchetele concurente pentru a vedea unul mai semeț decât cel pe care l-au procurat. Micii școlari răsucesc cozile florilor în mâini până când vopseaua de pe hârtia de împachetat se transferă pe degete…
Așadar, cu flori sau nu? Greu de spus. Dăruite din respect, primite cu recunoștință, florile sunt, totuși, flori! Începutul de școală miroase frumos a buchete.
Vorbitorii și comunitatea
Doamna directoare, probabil un părinte atotștiutor și prea încântat de propriile sfaturi, poate un elev, acel elev, mai nou preotul, polițistul de proximitate, toți vorbesc la început de an școlar. Câteodată, mai ales în an electoral, se mai arată și un politician, aflat în ”pelerinaj academic” și într-un proces deliberat de seducere de audiențe.
Toți simt importanța misiunii, se pregătesc – sau nu – în prealabil, își apretează costumele cele bune, își adună puterile lingvistice să fie cât mai convingători. Însă, e greu să fii an de an creativ pe aceleași teme! În câte feluri poți spune că e un nou început, un start în viață, să urezi succes…. Așa că, cei din public mai trebuie să gestioneze, câteodată, un mare plictis; cu ochii pe ceas, obosiți de statul în picioare, posibil în pantofi noi, inconfortabili, cu buchete în mâini ce au nevoie să fie protejate pentru a ajunge întregi la destinatari, părinți și copii visează la vorbitorul carismatic care să îi motiveze și să îi umple de energie. Și acest vorbitor, probabil, există. Dacă ai noroc…
Poze și iar poze
Câte fotografii se fac la o astfel de ceremonie? Zeci, sute? Mai toate sunt făcute de părinți, firește, pe lângă cele câteva selfie-uri plictisite de adolescenți. Transformați în paparazzi, cu mâini ridicate pe deasupra capetelor celorlalți, părinții vor să imortalizeze tot ce e legat de propriul copil. E firesc, să spunem, dar poate nu e cea mai bună opțiune să-ți vezi copilul doar în ecranul telefonului într-o astfel de zi.
Clasa ca o floare
Încăperea în care intră copiii în prima zi de școală după ceremoniile din curte nu este așa frumos aranjată ”din fabrică”. Nu are ”auto-curățare”, ci are nevoie de ceva muncă pentru a se prezenta așa, proaspătă și primitoare, în fața vizitatorilor. A cui e munca? Firește că doamna învățătoare sau dirigintă și câțiva părinți solidari sunt implicați (oare și elevi, de ce nu?). Stau toți târziu în noapte, vin devreme, taie, lipesc, mătură… Fiecare după pricepere și îndemânare.
Sigur că găsim și excese – clase supraîncărcate de imagini, inimioare, pufuleți, frunze de toamnă – găsim și dezinteres, simț estetic îndoielnic; însă, în cele mai multe cazuri, în special la ciclul primar, întâlnim o grijă deosebită pentru un mediu de învățare prietenos. Lăudabil și impresionant! E o formă de respect pe care probabil copiii o simt (poate de aceea aduc flori?).
La știri: ”Emoții de început de an”
Platitudinea și locurile comune nu rămân în curtea școlii, atunci când se întâmplă să apară pe acolo. Unele ajung și la televizor, la știri. Așa că, după ce mai constatăm că și anul acesta ”sute de școli funcționează fără autorizație ISU”, după ce ni se spune cât dau părinții pe rechizite, aflăm, an de an, că ”bobocii pășesc emoționați pragul școlii”. Asta după ce ”au spus la revedere grădiniței și au lăsat jocurile copilăriei deoparte”. Așa că, ”peste două milioane şi jumătate de copii sunt nerăbdători să îşi revadă prietenii şi dascălii…”
Ceea ce e bine! Pentru că, peste toate, trebuie să observăm că acolo unde sunt adunați mulți copii, nu poate fi decât bine! Și, bineînțeles, acolo unde sunt mulți profesori pregătiți, cărora le pasă, cu drag de ceea de fac, nu poate fi decât bine! Și mulți părinți cu respect pentru tot ceea ce înseamnă educație!
Așadar, să fie sărbătoare, căci de critici ne-am săturat! Sărbătoare în careu sau… cum altfel?
Anca Nedelcu – profesor, Facultatea de Psihologie și Științele Educației
Sursă foto: arhiva personală