Crăciunul este prilej de introspecție, de tihnă și regăsire, este acea zi în care ne gândim, poate mai mult decât de obicei, la ceilalți și, de ce nu?, la noi.
Este vremea poveștilor, fie că ne referim la cele spuse de bunicii și părinții noștri în copilărie, pe care le păstrăm ascunse prin diferite cotloane ale minții și pe care le scuturăm, din când în când, de praful uitării și încercăm să le readucem în prezent, fie la cele care ni se înfățișează în fața ochilor în paginile cărților pe care le citim.
Oricum ar fi, poveștile „vindecă”, înalță și, de multe ori, ne fac mai buni, ne aduc mai aproape de alți oameni și de noi înșine.
Stephen Lankton, citat în cartea lui George W. Burns[1], afirma faptul că „poveștile și metaforele conțin ceva care are un efect profund asupra ascultătorilor: ele ne învață, ne inspiră, ne îndrumă, comunică ceva, ne rămân în minte și, mai ales, sunt pretutindeni.”
Nu știm dacă poveștile noastre vă vor vindeca, dar sperăm că vă vor comunica ceva, că vă vor rămâne în minte sau că, cel puțin, vă vor aduce mai aproape de anii copilăriei și de elevii pe care îi îndrumați în prezent.
Ele sunt, am spune noi, niște istorisiri speciale, și anume proiecțiile imaginare ale unor copii minunați referitoare la o școală de…poveste.
V-ați gândit vreodată la asta? Cum vă imaginați acum, la vârstă adultă, școala de poveste?
Încercând să facem acest exercițiu de imaginație, ne vin în minte, de cele mai multe ori, propriile școli prin care am trecut, nu-i așa? Clădiri destul de terne, cu manuale tipărite în tonuri de gri, fără prea multe imagini colorate, cum găsim din abundență în cele de azi, cu profesori mai mult sau mai puțin dornici să descopere, în spatele copilului timorat de eventualitatea unei evaluări negative, potențialul sau pasiunea. Dar școala noastră de poveste? Cum ar fi arătat ea? Ne vom gândi, cu siguranță, la asta!
Între timp, le vom oferi ocazia copiilor la care făceam trimitere mai sus să-și lanseze în online gândurile despre școala lor de poveste.
Ce străbate din toate aceste texte? Păi, pe lângă descrierile fictive, în care clădirile școlilor sau dulapurile ar fi făcute din diferite dulciuri, cum ar fi vata de zahăr, marțipanul, turta dulce sau ciocolata, pe lângă “râurile de suc” pe care ar putea pluti băncile copiilor, “dulapurile de cristal și toaletele care să semene cu cele ale prințeselor de la palat”, descoperim, în aceste rânduri, și dorințe mult mai apropiate de realitate sau pe cele legate de anumite probleme cotidiene cu care se confruntă copiii noștri, cum ar fi traficul intens din București.
În acest univers ideal, ușile claselor care “i-ar așteapta cu bucurie” pe copii ar fi mereu “primitoare”, iar scările i-ar invita continuu să pășească pe ele, ajutându-i astfel să facă mai multă mișcare.
Ce-și mai doresc copiii de la școlile lor? Își doresc mai multe excursii, mai puține teme, canapele, în loc de scaune, butoane pe care să apese și care să-i teleporteze acasă pentru a evita traficul, posibilitatea de a-și aduce frații și verișorii la școală și “ore de joacă”, dar și spații delimitate în curțile școlilor în care ei ar putea să practice diferite sporturi. În plus, se pare că nu ar trebui să lipsească din acest spațiu ideal “petrecerea săptămânală” și nici “proiectele, concursurile sau activitățile inteligente”.
După cum se vede, unele dorințe sunt realizabile. Să începem, atunci, noi, cei care scriem poveștile școlilor de azi, să lucrăm la acest proiect!
[1] „Vindecarea prin povești”, Editura Trei
Nicoleta Călinoiu, absolventă FPSE
Notă-Textele și desenele au fost realizate de către elevi de clasa a IV-a și a V-a ai Școlii Generale “Tudor Arghezi” și ai Liceului Teoretic “Școala Europeană București” (Delia, Mircea, Mălina, Ada, Larisa, Alessia, Maia, Gini).
Mulțumirile noastre merg către acești copii și către doamna prof. înv. primar Simona Chivulescu, cadru didactic al Școlii Gimnaziale „Tudor Arghezi”, care ne-a oferit sprijinul în acest demers.
