Nicoleta Radu este psiholog din 2012, cu formare în Terapie Cognitiv – Comportamentală și Psihanaliză Relațională, lucrează ca liber profesionist și este implicată în diferite proiecte sociale, precum consiliere psihologică pentru persoanele care suferă de scleroză multiplă, alături de Asociația Învingătorii Sclerozei Multiple.
S.M: Nicoleta, cum este această perioadă pentru tine? Care sunt provocările personale și profesionale cu care te confrunți?
N.R: În primă fază a fost nevoie să găsesc o soluție pentru clienții cu care lucrez în cabinet. În același timp, m-am concentrat și pe trăirile mele, care sunt importante, mai ales că legătura dintre psiholog și client este una profundă și delicată. Am reușit să migrez terapiile online, cu succes aș spune, chiar s-au creat astfel noi căi și teme de abordare în tratamentul terapeutic. Apoi, scopul fiind recalibrat noilor condiții, am continuat să trăiesc într-o rutină redesenată, însă interesantă.
S.M: Se tot vorbește în această perioadă despre importanța practicării recunoștinței. Sunt curioasă, tu pentru ce te simți recunoscătoare?
N.R: De cîteva zile, am început să scriu o recunoștință pe zi, aleasă din momentele trăite pe parcursul zilei. Sunt de părere că relația cu recunoștința n-ar trebui condiționată de o perioadă dificilă, ci ar fi util să o trăim zilnic, atât cât se poate. Mai utilă decât practicarea recunoștinței, consider că devine însă practicarea auto-observației-aflăm astfel cine suntem, cine am putea deveni, unde facem bine și unde greșim- a auto-criticii-în sens productiv. Ne reglăm astfel gîndurile și comportamentele, spre a ni le face aliate pentru a trece cu bine peste momente cheie din viață. De asemenea, practicarea auto-cenzurii-în sensul îmbunătățirii interacțiunilor sociale-este importantă, căci putem evita astfel să facem mai mult rău decît bine, căci uneori ni se pare rezonabil să facem apel la sinceritate, corectitudine și morală, ca șabloane cheie, când de fapt rănim, umilim, pedepsim. Bunătatea rămîne măsura umanității din noi.
S.M: Aș vrea să ne îndreptăm atenția și asupra oamenilor din jurul nostru. Cum îi afectează, din punct de vedere emoțional, această stare generată de Covid-19? Ce frici se reactivează la nivel colectiv?
N.R: Pentru prima întrebare, cred că sursele sunt două: una externă, dată de contextul crizei ce aduce cu sine boala la nivel de pandemie, izolarea la domiciliu, știri, vești de la rude, constrângeri, etc; a doua, e internă, ține de sinele nostru, care iată, e supus unor transformări: adaptări, presiuni. Ambele surse activează teama de boală sau de pierdere a celor dragi, completată și de o altă pierdere, anume stilul de trai de pînă acum. Mă refer aici și la frica zilei de mâine: slujbă, salariu, taxe, rate, costul vieții și nu numai, costul traseului socio-profesional. La nivel colectiv, acestea sunt fricile ce se activează: boală, moarte, pierdere și schimbarea, pentru unii dramatică, a vieții de până acum.
S.M: Am observat mulți oameni care neagă existența virusului. Alții, deși cred că există, se gândesc că nu li se poate întâmpla tocmai lor. Ce mecanisme au loc în astfel de procese şi cât de benefice sunt ele?
N.R: Conform teoriilor care stau la baza psihologiei moderne, mecanismele care se activează sunt de apărare în fața temerilor menționate mai sus. Vorbim de negare, în cazul unora, de a accepta că ceva evident, de fapt nu e real, sau de omnipotență, pe mine nu mă atinge nimic. Dacă vorbim în termeni psihanalitici, putem considera și întoarcerea refulatului, adică a acelor amintiri traumatice, mai mari sau mai mici, care ne-au însoțit prima copilărie și perioada de creștere până la și după adolescență și care pot fi asociate pierderilor, abandonului, morții, lipsurilor de tot felul.
S.M: Ce ar fi util să afle oamenii în legătură cu gestionarea acestor emoţii, cum ar fi teama, panica sau a unor condiţii, precum singurătatea? Prin ce modalități le pot face față?
N.R: Emoțiile, de orice natură ar fi, ne sunt benefice, atîta timp cât nu le ducem în extreme. Până la urmă, omul a evoluat și datorită fricii, căci așa a găsit resurse să supraviețuiască și să progreseze. Astfel că, dacă teama ne face mai vigilenți, precauți, dacă ne ajută să respectăm regulile de igienă, îngrijire la domiciliu și de protecție la ieșirea în spațiul public, sugerate de autorități, atunci are un rol constructiv. În ceea ce privește singurătatea, iată că, acum avem ocazia să ne reîmprietenim cu noi înșine sau să îndrăznim să cerem și să primim ajutorul și sprijinul celor din jur, chiar dacă nu ne sunt familie. Există nenumărate acțiuni sociale de sprijin, grupuri de socializare online, activități ce pot fi făcute în casă, iar tehnologia ne ajută. Nu vreau să repet ce se găsește din plin în mediul online, modalități de a face față sunt destule, cheia este de a apela la resursele noastre interne, de a ne adapta și de a le căuta pe cele care ne reprezintă.
S.M: Ce recomandări ai pentru părinţi în această perioadă? Mulţi dintre cei cu care am vorbit se simt copleşiţi.
N.R: Cel mai important rol al părinților, în general, este de a contribui la dezvoltarea stărilor emoționale ale copiilor, prin prezență și creativitate, și de a fi punct de reper și de sprijin. Orice criză trăită, pusă în act sau nu de părinte, este simțită de copil imediat și somatizată, la repetiție. Copiii sunt oglinda luptelor noastre sufletești. A fi părinte e o meserie foarte grea, copleșitoare. Înainte de teme, curățenie, disciplină sau reguli, copilul are nevoie să știe că e o persoană egală, cu rol deplin în familie, a cărui opinie contează. Cînd vom fi învățat să-i împuternicim cu rolul lor, atunci toate celelalte vor veni mai ușor.
S.M: Eu privesc perioada asta ca fiind un context prielnic de creștere, de dezvoltare. Cum putem, în schimb, să le fim aproape celor din jur, celor care nu reușesc să-și activeze resursele personale pentru a face față situației? Care ar fi cheia?
N.R: Cere și ți se va da! Ajutorul nu e primit de cineva care nu e pregătit sau nu e învățat să-l primească, oricât de bine intenționat, de prezent sau hotărât ar fi cel care dăruiește.
S.M: Mă gândesc acum la fenomenul de distanţare socială (social distancing). Suntem oare în aceste momente departe fizic, dar sufleteşte aproape unii de alţii? Tu cum vezi aceste lucruri?
N.R: Citez acum dintr-un articol de pe blog. Izolarea la domiciliu nu înseamnă distanțare socială, ci protecție pentru fiecare dintre noi, pentru o fărâmă de timp, cât înseamnă cele x săptămâni necesare de depășire a crizei. Înseamnă adaptare la un nou mod de a funcționa individual și social. Înseamnă respect față de reguli de conviețuire, în bună înțelegere a lumii, a legii. Trăim vremuri care ne încearcă spiritul, morala, coloana vertebrală și sănătatea. Ce alegem să facem definește ceea ce suntem la nivel individual. Izolîndu-ne fizic ne apropiem unii de alții, în sensul că ne îngăduim și respectăm între noi. Problema cea mai mare va fi după criză, cînd ne vom confrunta cu amintirea a ceea ce am făcut și am spus, atunci cînd a fost nevoie de noi. Folosesc intenționat pluralul. Pentru că fiecare individ este o parte dintr-un noi, dintr-o comunitate. E nevoie de un sat să crești un om, spune un proverb, completez eu, pentru toată viața sa.
S.M: Ştim cu toţii că această perioadă se va sfârşi la un moment dat, deşi efectele create se vor resimţi la nivel global. Cu ce este important să rămânem în urma unei astfel de realităţi?
N.R: Să rămânem cu măsura binelui din noi. Niciun dat nu e pentru toată viața, rău sau bun. Tocmai de aceea îi spunem ciclul vieții. Sensul pe care îl dăm noi vieții acum, prin fiecare gând și acțiune, ne poate fi un ghid foarte bun pentru ziua de mîine.
S.M: Mulțumesc încă o dată, Nicoleta, pentru bunătatea cu care m-ai obișnuit și pentru felul tău deosebit de a privi lumea.
N.R: Eu îți mulțumesc!
Mihaela Tătucu, masterandă, Învățare, Inovare și Coaching în Educație
Foto credit: pixabay
Muchas gracias. ?Como puedo iniciar sesion?