De la educație la sănătate, de la artă la afaceri, e limpede că toate categoriile au fost mai mult sau mai puțin afectate de pandemie. Curioasă de unde (mai) vine energia creatoare în această perioadă, m-am gândit să vorbesc despre asta cu un artist. Pentru cine nu o cunoaște, Alina Oancea este scenarist, trainer, coach și scriitor de cărți și povești pentru copii și vocea poeziilor lui Iv cel Naiv și a mai multor povești îndrăgite. A fost de acord să vorbească pentru Sucitorul de minți despre activitatea ei și să ne inspire.
Bună, Alina! Îți mulțumim că ne acorzi acest timp să ne vorbești despre tine și să ne inspiri! În primul rând, ce-ar trebui să știe despre tine oamenii care vor să te cunoască?
Lucrul care mă definește cel mai bine e faptul că sunt un om care își vede destul de bine pasiunea de a da mai departe din ce are. Sunt un om care crede foarte mult în pay it forward, adică a da necondiționat, a fi un mesager al darurilor pe care le ai, le aduni sau le înveți. Mi se pare important ca în viață să poți să îți folosești un har și să-ți urmezi o misiune pe care o ai la un moment dat stabilită, un de ce ai apărut pe lume. Există două zile importante, cea în care te naști și cea în care afli de ce. Și eu cred că am aflat de ce. La mine acest de ce este legat de a da mai departe și îmi place să alin în jurul meu cu toate lucrurile pe care le-am învățat, le știu, cu curiozitatea, dăruirea și dorința de a face bine în jurul meu. Și asta, probabil, pentru că de-a lungul vieții am experimentat foarte multe momente de învățare utile din întâlnirile pe care le-am avut și mai ales din dorința fantastică și continuă de a învăța. Să îți dau un exemplu recent: acum un an, am terminat încă o facultate – Facultatea de Film și Scenaristică – la 41 de ani. Și nu îți spun asta ca să îți arăt că se poate și la 40 de ani să faci o facultate, ci să îți exemplific cumva nevoia asta de a învăța care zăcea în mine. Se pare că dacă am reuși să împărtășim această foame de a învăța, deja universul ar fi mai bun și oamenii ar avea mult mai mult de câștigat de la viață. În rest, toate drumurile de învățare au căpătat o aură favorabilă pentru viața mea, chiar dacă inițial nu mi-am dat seama. Și uite-așa fac tot felul de lucruri care mă mulțumesc și mă bucură, de la training cu adulți, copii, adolescenți, profesori, până la coaching și poezie. Îmi place foarte mult să recit poezii. Nu am ajuns încă la performanța de a scrie poezie, dar poate voi face asta la un moment dat dacă e vreo resursă care zace acolo și merită folosită. Scriu povești pentru copii și povestici cu un personaj pe care l-am creat în 2017 când eram studentă. Profitând să mă plimb gratis cu metroul (pentru că atunci se acordase gratuitatea la metrou și pentru studenții de peste 26 de ani), a apărut acest personaj, maimuța cu chiloți fuchsia, un alter ego. E despre dialogul nostru interior în care noi povestim cu maimuța din capul nostru potrivit conceptului hold your monkey. Povesticile acestea sunt inspirate din întâmplări reale pe care le-am trăit. Deși se păstrează realitatea evenimentelor din povestică, apare acest element amuzant într-o formă ironico-socială și satirică, un stil care îmi e specific, nota de brand a scriiturii – scriere cu subtext. Ele au o subtilitate, vorbesc despre niște lucruri care apar în viața noastră și pe care, uneori, le ignorăm. Sunt oameni care îmi scriu: „nu pot să îmi beau cafeaua fără maimuță”. A devenit un personaj care îi însoțește pe oameni la ceai sau cafea, în momentul lor de dimineață. Mă bucură că pot să dau mai departe acest zvâc literar care îți dă un pic de timp, de tihnă, te scoate din rutina asta în care, după cum vezi, trăim fără să ne mai spunem Stop cadru. Acum maimuța a luat o pauză, nu că nu ar exista și nu că și-a pus chiloții fuchsia la uscat, dar pur si simplu, în pandemie a fost legată de calorifer în șpagat. E o maimuță care face șpagatul foarte bine, e elastică, flexibilă. Ea e un fel de metaforă pentru cât e de fain să fim flexibili, adaptabili sau dispuși să ne adaptăm. Pentru mine, scrisul este terapeutic; am observat că atunci când sunt tristă scriu mai bine. Deci, creativitatea e de fapt ca o mână de ajutor care te scoate din starea de tristețe, e un partener de dialog, te sprijină. Creativitatea e o resursă care există în fiecare dintre noi, doar că la unii într-o stare de amorțeală, la alții prea exuberantă. La mine, de exemplu, e foarte exuberantă.
Revenind la maimuța legată de calorifer, spune-ne cum te prinde pandemia și cum îți găsești sau consumi energia creatoare?
Eu nu mă apuc să fac șpagatul, dacă e să mă raportez la maimuță. Când a început pandemia, m-am trezit într-o dimineață și mi-am zis că ar trebui să fac ceva să dau mai departe un fel de optimism, un alt tip de stop cadru. Atunci i-am scris lui Iv cel naiv pe care îl citesc de mult timp și i-am zis: nu ai vrea să scrii tu niște poezii din vremea pandemiei/epidemiei? Iar lui i-a trebuit foarte puțin timp să se gândească și am început acest proiect: el scrie, eu recit. Varianta cu audio a venit ca o propunere, pentru că m-am gândit că oamenii sunt destul de prinși în a citi foarte mult online, iar a asculta e parcă un pic mai interesant. Asta și pentru că mi-am descoperit acum 2-3 ani povestea aceasta cu vocea care este, se pare, o resursă foarte bună, unii spun tezaur. Mă întreabă mulți cum de vocea e așa de…suavă, lină…, iar eu le spun că nu fac nimic special, doar o iubesc. Știi cum e, dacă iubești ceva, nu are cum să fie împotriva ta. Acel ceva devine și mai prezent, viu, natural și firesc. Îi dau vocii ce e al ei, cât poate ea să ducă astfel încât să mă ducă și pe mine mai departe. Deci, sunt oameni care chiar au nevoie de acest stop cadru, să asculte o poezie, să fie prezenți în prezent. Mi se potrivește mănușă. În paralel, mai scriu povești pentru copii de 5-6 ani, deci nu mă plictisesc.
Apropo de povești, am urmărit noul proiect Stăm acasă cu eroii din povești. Sunt curioasă ce rol au aceste povești și cum le simți?
În proiectul cu poveștile și Covid-ul, am fost invitată să iau parte de către o prietenă. E un proiect lansat de mai mulți oameni de comunicare (PR-iști). Eu doar citesc povești și încerc să aduc partea de interpretare vitală în citirea unei povești. A fost foarte amuzant, pentru că textul este foarte haios și a ajuns la mulți copii și adolescenți. Dar mai scriu și alte povești, creez personaje pentru copii de 5-6 ani și învăț educatorii să predea mai departe după poveștile scrise de mine, împreună cu o prietenă cu care derulez acest proiect. E o componentă puternică a educației, mai ales modul în care ajung la copii povești cu rol integrator, rol de învățare. Și pentru mine, momentele în care scriu povești sunt momente foarte bune de autoreflecție, de cunoaștere, nu înseamnă doar a livra ceva și e mai mult un beneficiu reciproc și personal de autoeducație. Totul are legătură cu creativitatea, după cum vezi. În momentul în care dăm mai departe și suntem altruiști pe bune (fără interes, așteptări) găsim calea cea mai bună de a ne simți împăcați, în echilibru și armonie.
Crezi că acest altruism pe bune e un mod de găsire a echilibrului? Auzim de la oameni că și-au pierdut echilibrul în această perioadă.
Personal, nu fac nimic diferit. E diferit doar că stăm mai mult în casă. Izolarea asta te forțează, de fapt, să fii mai prezent cu cineva care nu exista înainte. Acum asta te oprește din goană. Dar asta nu înseamnă că nu poți să gonești și în casă, poți să gonești izolându-te, neparticipând în caz că locuiești cu cineva. Pentru mine nu știu dacă e ceva foarte diferit pentru că fiind freelancer, nu am o activitate care presupune să semnez o condică. Pentru alți oameni e destul de demoralizator să se oprească deodată din rutina conștientă sau mai puțin conștientă. Pentru unii, ea acum devine conștientă. Acum își dau seama cât gonesc în viața lor. Surprinderea de acum e că s-au oprit un pic din goană. Te trezești că nu mai ești în viața aceea, pe pilot automat.
Oamenii sunt ei cu ei înșiși?
Nu știu dacă sunt ei cu ei înșiși, mai degrabă se reîntâlnesc sau se întâlnesc cu ei înșiși. Sunt multe momente de mixed feelings, e ca atunci când te uiți în oglindă fără să privești. Sunt multe sentimente amestecate de disperare sau anxietate care se manifestă foarte diferit de la un caz la altul. Cei mai anxioși vor resimți foarte diferit izolarea pentru că ajungi să somatizezi toată presiunea de a sta într-un singur loc, de a vedea aceleași fețe, de te adapta la toată situația. Sunt foarte multe efecte. Realmente, e foarte diferit. Pentru mine e destul de nou, dar cumva foarte benefic pentru că pot să fac mai multe lucruri creative, să mă uit puțin la ceea ce mi-a lipsit, să mă bucur de momentele de împărtășire și de a lua criza aceasta ca o oportunitate de a mai învăța ceva nou, de a ne adapta.
Ai afirmat că această resetare a vieții ar fi un apel la creativitate. I-ai îndemna pe oameni să-și pună problema creativității văzându-se izolați fizic?
Da. Așa este. Pentru că în momentul în care nu ai la îndemână alte lucruri cu care erai obișnuit, crește foarte mult creativitatea. E un fel de brain fitness. Ești forțat să faci din puțin mult, iar asta o faci doar cu ajutorul creativității. Îți dau un exemplu simplu. Vreau să mănânc sărățele și nu am drojdie; e complicat să mă apuc să fac drojdie. Și atunci o să găsesc o soluție astfel încât să îmi satisfac pofta de sărățele și să să nu renunț doar pentru că nu am un anumit ingredient. Știu – e un banal exemplu, dar de fapt e vorba despre o constantă abilitate de a mă descurca și de a găsi soluții, iar acest lucru mă definește ca om. Pentru mine o problemă are minimum două soluții. Deci, inevitabil sunt dispus să găsesc soluții dacă îmi dau voie. Aici apare o problemă foarte interesantă: a vrea versus a putea. Dacă nu vreau, nu o să găsesc. Trebuie să existe vreau. Dacă există doar ziduri și constrângeri sau convingeri limitative, nu prea va fi progres. Dialogul interior trebuie să te lase să faci acele lucruri. Pandemia mai e legată și de adaptare, pur și simplu te adaptezi la situație, la modelarea asta foarte bruscă și rapidă.
Apropo de nevoia asta de a face ceva, mi-am amintit de câteva cuvinte pe care te-am auzit recitându-le din Iv cel naiv: „Mai nemiloasă decât Covid e spaima omului de vid”. Mi s-au părut definitorii pentru toată perioada aceasta atât de diferită. Oare cum simți tu versurile astea?
Sunt foarte profunde. E o poezie despre întâlnirea noastră cu noi înșine. Cea mai grea întâlnire e a ta cu tine însuți/însăți. Cu cât te îndepărtezi mai tare de tine și de disponibilitatea să te cunoști și să schimbi ceva la tine, cu atât vidul e mai mare și cu atât vei fi și mai predispus să te izolezi pentru că îți e frică. E o poveste despre a cere ajutorul, despre a fi dispus să schimbi ceva și să te lași și ajutat, dar să faci și tu ceva în sensul găsirii echilibrului. Pentru echilibru și sens am următoarea definiție: cred că în momentul în care ne urcăm pe Himalaya și cădem de acolo, căderea e mult mai brutală și mai dureroasă. Iar durerea vine pentru că e complicat să te ridici din groapa aceea sau din ce se produce în momentul căderii, ca să ajungi din nou măcar la jumătatea muntelui. Și atunci e mai bine să ne urcăm pe Tâmpa (mi-e dor de Brașov), pentru că, dacă o să cazi de acolo, lovitura nu mai e la fel de brutală și dureroasă. Te ridici mai ușor și asta înseamnă echilibru. Valuri medii, nu sincopate, nici foarte înalte și apoi foarte joase. Așa ne putem readuna, să adunăm bucățile de puzzle și le punem la locul lor. E nevoie de multă autoeducație și antrenament în a te cunoaște și mai ales cât poți să te lași ajutat. Noi ne găsim ancore în oamenii de lângă noi și putem veni în sprijinul celorlalți dacă avem această deschidere, dar dacă nu există o înțelegere onestă a acestui fapt, nu ai pe ce să construiești.
În încheiere, ce ai vrea tu să audă de la tine studenții care te citesc sau te ascultă?
Să profite de perioada asta care e foarte favorabilă în a explora și a se cunoaște pe sine. Este perioada în care se schimbă foarte mult paradigma și care te lasă să te deschizi spre a vedea din criză o oportunitate. E momentul în care își pot descoperi foarte multe resurse care stau poate acolo ca niște valori fantastice, beneficii extraordinare ce nu au putut fi văzute din cauza goanei, a examenelor sau sarcinilor. Oamenii se pot privi fără să mai existe acest exterior care ne înghite sau chiar ne sufocă uneori. Nu mai avem parte de agorafobii. Să rămânem în această stare de optimism și de credință că în fiecare există ceva foarte bun, iar acel ceva bun să fie definit în modul cel mai clar și util.
Mulțumesc, ești o adevărată inspirație!
Mă bucur că am putut să ne întâlnim. Deși normele actuale ne cer să ne distanțăm social, ceea ce recomand oamenilor din jurul meu e sa NU se distanțeze de ei înșiși. Regula asta să nu se respecte. Când te distanțezi de tine însuți, ai capitulat. Este perioada cea mai bună în care să fii aproape de tine însuți și de oamenii dragi, familie, copii, oamenii cu care locuiești. Față de ei să NU păstrezi distanța! E o perioadă în care trebuie să lași lucrurile să se întâmple ca să te poți ajuta să te ridici. Unii am căzut fie de pe Himalaya, fie de pe Tâmpa. Important, extrem de important e să ne ridicăm, să fim recunoscători.
Mădălina Spiridon-masterandă, anul I, Învățare, Inovare și Coaching în Educație
Foto credit: https://www.facebook.com/poezienaiva/
