E drept, postarea aceasta e scrisă pe computer. Exista și opțiunea scrisului de mână, într-o încercare demonstrativă și încăpățânată de a sublinia mesajul de bază și în felul acesta. Dar ar fi fost prea greu, o ambiție inutilă. Din lipsă de exercițiu recent, mușchii mici ai mâinii și-ar manifesta din plin suferința, chinuiți de suprasolicitare. Și asta chiar dacă, pentru mine, scrisul de mână a fost cu ani în urmă o îndeletnicire îndelung și tenace exersată. Unul dintre degetele mâinii drepte, cel pe care s-a sprijinit prea des stiloul în anii școlarității trecute, demonstrează asta; el, degetul cel mai strâmb, încă mai păstrează și azi o rotunjime de piele întărită și bătătorită, incredibil de insistentă prin ani, ca o mărturie resemnată a efortului caligrafic anterior.
De asemenea, e drept că de mult timp n-am mai văzut o scrisoare trudită de mâna unui expeditor îndepărtat, primită de un destinatar obosit de încetineala serviciilor de transport a corespondenței. Sau o vedere trimisă de la mare către „invidioșii” rămași acasă. Sau pe cineva care să facă un conspect. În lumea noastră lipsită de cerneală, studenții nu mai notează pe caietul… studențesc, ci fotografiază slide-uri. La conferințe, publicul repetă același gest al fotografiatului sau desenează notițe direct pe un ecran de computer care convertește ulterior totul în text. Zilele de naștere sau listele de cumpărături sunt meticulos îngrămădite în telefon. Declarațiile de simpatie sau apreciere se fac prin ”emoticoane” rânjite și inimi în zbatere ritmică. Chiar și condoleanțele se livrează electronic printr-un un cerc cu ochi care proiectează lacrimi în lateral. Sau printr-un acronim, englezism pentru unii… de fapt, o expresie latinească: R.I.P. Este chiar incredibil cum oameni în toată firea, profund și sincer mișcați de un deces, simt nevoia leneșă să-și manifeste regretul doar prin niște inițiale cu sonoritate zgârietoare, un fel de glumă a compasiunii!
Ca urmare, având în vedere că așa arată lumea actuală, nu e de mirare că există minți care consideră scrisul de mână o îndeletnicire muribundă, depășită. Mai mult chiar, o consideră o activitate suficient de inutilă pentru a fi evacuată din școală, chiar locul unde s-a consacrat. Așa să fie, oare? Merită scrisul de mână, cel care ne-a slujit credincios atâtea veacuri, să fie alungat nemilos din rândul obiceiurilor noastre zilnice? Și, mai ales, merită să fie expulzat din curriculum sau să fie abandonat și ”schilodit” de noii elevi ai școlii de astăzi? Mai jos câteva tentative de răspuns:
Cursiv, legat sau funcțional?
Recent, au apărut pe diferite canale știri descumpănitoare pentru iubitorii de caligrafie: ”Școli din Statele Unite ale Americii sau Finlanda renunță la scrisul de mână” sau ”Moartea scrisului de mână”! Titluri puternice, cu un accent pe emoțional, suficient de alarmante pentru fanii ”generației cerneală”. Însă, nu e chiar așa. În fapt, cel care pierde teren în sistemele menționate e „cursive handwriting”, acel scris legat, „în şir”, în care stiloul nu se ridică de pe foaie între literele unite prin bucle unduite. Adică ceea ce se exersa acum ceva timp la nemiloasele ore de caligrafie; atunci, vocea învățătoarei ne amenința corectiv: ”Nu ridicăm mâna de pe caiet până nu se termină cuvântul, apoi punem codițele la ș sau ț!”. ”Mărgăritarele” astea de litere înșirate pe foaie nu mai sunt de actualitate în multe sisteme. Din motive funcționale, multe școli americane, canadiene sau din Europa de vest preferă scrisul de mână cu litere de tip tipar, separate. Acest scris este considerat mai ușor de descifrat de către mai mulți cititori în afara autorului.
Caligrafie ca scop în sine?
”Un scris impecabil, minunat, ai încă o notă de zece la caligrafie!” Aceasta este vocea învățătoarei mele, marcând entuziast un moment evaluativ. Și, da, nu era vorba despre scrisul meu de mână, ci al colegei mele de bancă (care acum e medic, ceea ce infirmă stereotipul privind lizibilitatea însemnărilor livrate de această categorie profesională). Probabil că intensitatea invidiei simțite atunci justifică persistența momentului printre puținele mele amintiri din școala primară. Sau poate, mai degrabă, păstrarea în memorie a calvarului caligrafic e dată de importanța acordată de cadrul didactic acestei competențe. Pentru învățătoarea mea de atunci, scrisul caligrafic era un fel de predictor al succesului academic.
O astfel de perspectivă este astăzi discutabilă; sigur, nu e vorba aici de insistența didactică de a determina un elev să producă mesaje grafice inteligibile, ușor de parcurs, fără efort de decodificare din partea altui cititor. Și nici despre caligrafia ca artă, ca exercițiu relaxant sau plăcere livrescă, toate lăudabile și binevenite. E vorba despre evaluarea măiestriei artistice de mânuire a stiloului ca scop didactic în sine, ca indicator fundamental al performanței, în detrimentul altor calități. E vorba de eventuala penalizare a unei manifestări grafice neconvingătoare și ignorarea faptului că rapiditatea, corectitudinea și creativitatea mesajului sunt și ele elemente extrem de semnificative.
Pe ecran sau pe hârtie?
Cu siguranță am rămâne cu toții mirați dacă în vecinătatea unei benzinării am vedea … să spunem… un ”service” de… potcovit cai. Pentru unii dintre reprezentanții generației digitale, călimara poate să trezească reacții similare, fiind ceva la fel de straniu ca funcționalitatea unei potcoave. Acești tineri nu au amintirile generației precedente pentru care stiloul chinezesc era maximul de succes în domeniul aprovizionării cu rechizite. Ei nu pot să-și amintească momentul de ”adrenalinizare” în care o sugativă încărcată de pete încerca să capteze licoarea albastră revărsată pe bancă. Și nici nu pot rememora scena încărcării propriului stilou de la cel al colegului, printr-o perfuzie improvizată de tip ”peniță la peniță”. Pentru că, da, pentru generațiile ”imigrante digital”, cerneala în stilou era un fel de sânge vital al actului didactic, iar lipsa ei genera o panică similară cu cea cauzată azi de consumarea bateriei la un dispozitiv electronic.
Așadar, avem de-a face cu două lumi: una cu peniță și alta cu baterie. Cele două tipuri de scris – pe ecran sau pe hârtie – reprezintă nu numai opțiuni de stocare grafică a informației ci par să fie, în sinteză, expresia a două feluri de învățare. Prima este învățarea legată, lineară, cursivă, care presupune un anume antrenament și un tip de efort specific scrisului de mână. Mulți cercetători subliniază chiar că însemnările de acest fel activează circuite neuronale unice care stimulează într-un mod special sistematizarea și reamintirea celor notate. Cealaltă modalitate de scris – pe tastatură și ecrane – reprezintă o adunare de litere pe o foaie imaginară, corespunzătoare unei învățări cumulativ-aditive; simbolurile pot să fie cu ușurință amestecate, multiplicate printr-o singură mișcare; calupuri de text se mută dintr-un document în altul, pagini noi sunt deschise peste cele aflate deja în lucru. Mișcarea de apăsare pe taste e stereotipă, alegerea unei anumite litere e dată doar de mutarea degetului cu câțiva centimetri/milimetri la stânga sau la dreapta.
Scrisul pe foaia de hârtie sau pe cea digitală generează și anumite tipuri de comportamente; de exemplu, o cerere scrisă de mână presupune o formulare prealabilă în minte a ideilor, revenirea corectivă asupra celor notate necesitând intervenții și instrumente suplimentare (gumă, pastă corectoare). Pe computer, anticiparea conținuturilor și grija pentru corectitudinea lor inițială nu sunt imperative. Eventualele greșelile nu inhibă, celebra funcție ”undo” făcându-le atât de ușor de remediat. De asemenea, sugestiile de ortografie (spelling) nu sunt de ignorat, fiind suficient să punctezi câteva litere într-o maniera recognoscibilă pentru computer și primești instantaneu variante de alegere.
Având astfel de avantaje, este evident că ”tastarea” cu ajutorul computerului este seducătoare. Totuși, chiar dacă pierde teren, e puțin probabil ca scrisul de mână, cursiv sau nu, să dispară. Nu cred că omenirea poate să renunțe atât de ușor la o astfel de achiziție culturală consolidată în veacuri! Așa cum probabil un marinar va exersa folosirea busolei și nu doar a GPS-lui, așa cum nu vom renunța să-i învățăm pe copii înotul doar pentru că avem posibilitatea să le aruncăm de gât un colac de plastic plutitor… Vor exista în continuare, împreună, balonul cu aer cald și avionul, evantaiul și ventilatorul, calul, bicicleta și calul putere… Vor coexista mult timp schița de mână și perfecționarea ei pe computer, pixul și ppt-ul, caietul și sms-ul… Toate acestea sunt forme diferite de manifestare a unui pluralități de ”limbaje”. Și… cine poate să refuze, astăzi, avantajele plurilingvismului?
În final, o singura adăugire: recunosc că dacă trebuia să scriu acest articol de mână tot procesul ar fi fost dramatic. Și nu e vorba doar de lipsa de exercițiu care afectează dexteritatea despre care vorbeam la început! Scrierea și rescrierea, corectarea, recopierea unor bucăți revizuite și a textului în ansamblu ”pe curat” ar fi solicitat extrem de multă energie, răbdare și timp! Și… cine poate să refuze, astăzi, avantajele unui demers de scris mai eficient, mai rapid, mai facil ca cel oferit de computer?
Anca Nedelcu, profesor universitar doctor, Facultatea de Psihologie și Științele Educației
Sursa foto aici
