Da, foarte util! E un răspuns sincer, ferm și motivat. Și nu doar pentru că organizarea a fost fără cusur (o bună practică în sine), nu doar pentru că vorbitorii erau experți carismatici, iar participanții foarte interesanți și interesați. Ci și pentru modul în care s-au legat ideile prin fire nevăzute, subterane, ce uneau concepte și tendințe, reflecții și sugestii, într-un amalgam util pentru mulți profesioniști, incluzându-i și pe cei din educație.
Evenimentul în discuție, motivul și pretextul acestui articol, este Conferința Anuală ICF Romania, ”Mai mult decât coaching”, ediția a 11-a, organizată pe 29 noiembrie 2018. Este, aveam să constat, un fel de ”oră exactă în coaching”, unde se discută lucruri pe care, odată ce le-ai aflat, nu le mai poți ignora în propria activitate profesională.
Legătura mea cu domeniul e dată de programul pe studii masterale ”Învățare, inovare și coaching în educație”, derulat în Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea din București. Am explicat asta în repetate rânduri pe timpul conferinței celor cu care m-am intersectat, ”scufundată” fiind într-o mare de coaching. Sunt co-responsabil de dezvoltarea și implementarea acestui program de master, o inițiativă inedită pentru peisajul academic românesc, și cred în necesitatea culegerii de idei și a aducerii lor spre folosință și dezvoltare în activitatea personală. Și mai cred, așa cum fac și inițiatorii conferinței, în intersectarea oamenilor, proveniți din cât mai multe domenii profesionale, și a intereselor lor.
Așadar, ce spune lumea mare a coaching-ului și poate să fie util programului nostru și educației în general?
Spune multe, și face asta articulat, cu expertiză dovedită în timp, sintetizată în cărți și opinii profesionist decantate! Pe parcursul unei zile întregi s-a vorbit despre coaching (firește!) legat de leadership, echipe, cultură și interculturalitate, organizații, emoții… Care este viitorul coaching-ului, ce face această abordare necesară și utilă, ce ne spun neuroștiințele din acest punct de vedere, care sunt întrebările relevante de analiză a echipelor, care sunt diferențiatorii interculturali și ce impact au asupra coaching-ului? Ce înseamnă auto-gestionarea într-o organizație (aequacy vs. holacracy), cum putem înțelege și deconstrui emoțiile nu neapărat pentru a le stăpâni, ci pentru a le ”naviga”? Ce trebuie să știm despre profesia de coach, despre standarde, certificări și satisfacția celor cărora li se adresează, ce energii angrenează această activitate?
Răspunsurile date acestor întrebări – toate valide și relevante și în domeniul educațional, translația lor acolo fiind ușoară și firească – au conturat un profil aparte pentru profesia de coach. Aceasta reprezintă o formă de parteneriat provocator și creativ, o activitate conversațională de suport care întărește abilitatea de a reuși, de a-ți maximiza potențialul personal și profesional; are impact atât în plan individual, cât și instituțional, contribuind decisiv la îmbunătățirea funcționării echipelor, la consolidarea leadership-ului sau a echilibrului emoțional organizațional. E vorba, așadar, de o postură interesantă, ce intersectează competențe din domenii diferite – comunicare, chiar și interculturală, leadership, neuroștiințe, psihologie etc – cu impact real, nu presupus sau inventat de dragul unei mode recente.
Unele dintre aceste idei auzite la conferința menționată au fost confirmări, validări, necesare reîntâlniri cu ceea ce deja citisem, predasem. Altele au fost momente de tip ”aha”, când cele prezentate se răsuceau surprinzător în minte, luminând întrebări latente sau întărind păreri anterioare, insuficient argumentate până atunci.
Un astfel de ”aha” personal a fost declanșat în mintea mea încă de la începutul conferinței atunci când primul vorbitor, Marcia Raynolds, ne-a întrebat: ”Te poți gâdila singur? Încearcă, nu merge! Creierul nu se lasă păcălit și îți spune: știu ce încerci să faci!”
Brusc, multe din lucrurile în care cred, pe care le ”predic” cu insistență de ceva timp, s-au colorat diferit. Ceea ce am spus în repetate rânduri despre practicianul reflexiv, despre autoanaliza asumată, responsabilă a propriilor comportamente și opțiuni profesionale (obsesie din care s-a născut și blogul de față!) a căpătat o nuanță diferită datorită acestei întrebări. Carevasăzică, dacă nu te poți gâdila sigur, poți fi auto-reflexiv? Poți să inițiezi procese semnificative de înnoire, de reconfigurare a propriilor repere doar prin forțele tale? Se lasă mintea păcălită și atrasă în această cursă care duce, de cele mai multe ori, spre o zonă de disconfort? Marcia Raynolds, un vorbitor minunat și convingător, spune că nu: ”Nu-ți poți explora singur propriile gânduri, creierul blochează auto-explorarea; ”Nu ne declanșăm schimbări profunde prin revelații bruște pe care ni le producem singuri, e nevoie de întrebări disruptive, reflecții adânci, declanșate din afară”. ”O sursă externă ne face să acționăm, să reacționăm, aceasta sparge coaja și pătrunde în interior”. Cu alte cuvinte, transformarea e un proces personal, autoasumat, dar neapărat declanșat și stimulat de întrebări incisive, hotărâtoare, convingătoare, venite din afara noastră sau articulate cu sprijin extern.
Coaching-ul poate să fie o astfel de sursă de transformare, e concluzia argumentării anterioare! Ca urmare, ideea din titlul masterului nostru (de coaching în educație) și cea de reflexivitate (tema centrală a unui curs pe care îl predau în cadrul acestui program) se leagă altfel și se potențează una pe cealaltă. Sunt doi vectori puternici care își conferă reciproc eficiență și sens, care merg firesc împreună.
Iată deci un exemplu concret care să demonstreze tocmai această corelație, iată cum o întrebare, aparent banală sau doar ludică, poate să fie în sine o ilustrare a ideii de forță exterioară care declanșează reflecția. Și iată cum o conferință despre coaching e… mai mult decât coaching!
În încheiere, poate o sigură întrebare din propria autoanaliză post eveniment mai merită amintită: cum oare am ratat celelalte conferințe precedente ale ICR România? Sigur, fiind susținut de o muncă de echipă, programul nostru de master a beneficiat, de-a lungul timpului, de sprijinul unor minunați experți în coaching; dar eu, în calitate de co-responsabil de program, cum am putut să-l gestionez, fără să fi trecut pe la toate aceste 10 conferințe? Nu știu cum am făcut-o! Însă știu cum voi face de acum încolo: puțin mai bine!
Anca Nedelcu – profesor, Facultatea de Psihologie și Științele Educației
Foto: ICF Romania
