În cadrul programului de master Învățare, Inovare și Coaching în Educație, am primit din partea domnului profesor Romiță Iucu provocarea de a ne imagina cum ,,va arăta” profesorul român în anul 2035. Ca prim pas, mi-am îndreptat atenția către programele existente la nivel național și internațional. La nivel internațional, există programe ce proiectează rolul cadrului didactic în 2030, ca de pildă, TeachersSolutions 2030- SUA și The International Task Force on Teachers for Education 2030- patronat de UNESCO. La nivel național, programul girat de administrația prezidențială și conceput de Academia Română, ce poartă titlul ,,România Educată”, oferă un portret al cadrului didactic, în cel de al patrulea dintre cele ,,douăsprezece deziderate pentru România educată, la orizontul 2030”, creionându-l ca: ,,mentor și facilitator, veritabil profesionist în educație.”
La nivel internațional, accentul cade pe schimbările pe care evoluția tehnologică le impune și pe faptul că profesorul acestor vremuri trebuie să-și adapteze modul de a preda și să aibă ca focus, să înțeleagă și să dobândească dezvoltarea competențelor cerute pentru o lume din ce în ce mai mai conectată.
La nivel național, deși există o preocupare din partea unor cadre didactice pentru integrarea tehnologiei în cadrul lecțiilor de la clasă, în realitate, abordarea conținuturilor educaționale cu mijloace moderne se face, realist vorbind, într-o măsură destul de mică.
Menținându-ne totuși cu picioarele pe pământ și ducând la bun sfârșit acest exercițiu de imaginație, dincolo de strategiile de pe hârtia unor proiecte propuse de guvernările ce se perindă prin fața cetățeanului inert, putem face o radiografie a realității carierei didactice a prezentului, pentru a găsi semințele roditoare ale anului 2030-2035.
Dacă am rămâne în scenariul negativist sau realist, în funcție de perspectivă, am reitera părerea conform căreia tinerii absolvenți nu mai sunt atrași de cariera didactică, iar cei care își încearcă norocul nu rezistă în cadrul sistemului. Nu putem infirma această părere, dar o putem analiza pentru a găsi soluții. Care sunt realitățile din sistem care duc la această lipsă de motivație? O mare responsabilitate o are, pe de o parte, sistemul de formare a cadrelor didactice și, pe de altă parte, sistemul școlar în care tinerii absolvenți se integrează. Formarea studentului se face mai ales în cadrul disciplinei pe care urmează să o predea. La nivelul formării competențelor necesare managementului clasei, ale comunicării eficiente și ale celor psihopedagogice, tânărul absolvent resimte golul practicii care se efectuează în grup, căci profesorii metodiști au multe alte sarcini, pe lângă aceasta. Odată ajunși la catedră, nu devin stăpâni pe situație, căci, de cele mai multe ori, lipsește profesorul mentor și perioada de inducție. Aceasta din urmă, deși este stipulată prin lege, absolventul având condiția de a se înscrie la examenul de definitivat abia după primul an de experiență, în realitate, nu este una productivă, căci profesorul repartizat, prin concurs, într-o școală nu beneficiază de ore de mentorat reale. Astfel, profesorul debutant din România nu se formează în urma unui stagiu de practică consistent, acesta reprezentând 18% din formarea sa inițială, în timp ce, în țări ca Marea Britanie, procentul pregătirii practice a tânărului absolvent reprezintă 40% din formarea sa inițială. În acest cadru, dezideratul enunțat de Strategia amintită, conform căruia ,,formarea inițială a tuturor cadrelor didactice include etape de mentorat, o perioadă de practică de minimum șase luni și un proces riguros de selecție”, poate părea încă o înșiruire de speranțe închise în registrele unei politici educaționale.
Nici la nivelul formării continue a cadrului didactic lucrurile nu stau mai bine, deoarece formarea la fiecare 5 ani prin adunarea de credite transferabile nu reprezintă o sursă de motivare a cadrului didactic, aceasta nerealizându-se în funcție de nevoile reale ale beneficiarului. Strategia propusă vine să ne liniștească în acest sens, așa cum reiese din: ,,În predare la clasă, cadrele didactice beneficiază de contribuția/ajutorul unor specialiști….și au acces la programe de formare continuă de calitate, adecvate nevoilor acestora și ale comunității educaționale.”
Acestea sunt tușele groase ale formării resursei umane din realitatea învățământului românesc care, de cele mai multe ori, estompează tușele fine, redând o imagine care nu este întotdeauna cea reală.
Imaginea reală, deși la scară foarte mică în relație cu nevoile de la nivel național, este dătătoare de speranță. Profesorul actual își înțelege diversitatea de roluri, este conștient de ele și este proactiv. Există comunități în mediul online care dezbat problemele reale de la clasă, care diseminează bunele practici. La nivelul școlilor, din ce în ce mai mulți profesori deschid larg ușa sălii de clasă, își invită colegii la ore interdisciplinare, învață de la ceilalți prin interasistențe, participă la conferințe, îți caută resurse pe diferite site-uri și le adaptează la nevoile reale de la clasă, acționează și interacționează, înțelegând că schimbarea vine dinspre ei.
Având deja semănate aceste semințe, pot duce mai departe exercițiul imaginației și contura, poate într-un ton optimist, portretul profesorului anului 2035. Profesorul acelor ani va fi facilitatorul unor experiențe de învățare ce acoperă mai multe arii de influență ale dezvoltării elevului, care rezidă în cei patru piloni importanți ai educației: a învăța să știi, a învăța să faci, a învăța să trăiești împreună cu alții și a învăța să fii. Educatorul român va fi (sau este deja, așa cum reiese din exemplele de bune practici din mediul online) un practician reflexiv care nu se preocupă doar de ceea ce transmite și de cum transmite, ci și de antrenarea elevului în cadrul procesului, de transformarea acestuia din obiect asupra căruia se exercită actul educațional în participant activ și decizional al propriei reușite. Înţelegând şi asumând toate aceste roluri, cadrul didactic al României în anul 2035 va fi capabil să integreze tehnologia, îi va orienta pe elevi către selectarea informaţiilor, având ca principală sarcină medierea între tehnologiile noi ale învăţării și elevul de atunci. Doar astfel, obiectivul propus de cercetătorii Academiei Române în Strategia de Dezvoltare a României în următorii 20 de ani, şi anume ,,profesia didactică va deveni una dintre cele mai respectate şi căutate pe piaţa muncii şi se va situa în primele trei profesii ca atractivitate în sectorul public ̎, ar putea contrazice opinia enunțată încă de la început, conform căreia alegerea acestei cariere este fie conjuncturală, fie inconștientă.
Adriana Iancu, absolventă master Învățare, Inovare și Coaching în Educație, profesor de Limba și Literatura Română
Sursa foto: pixabay
Bibliografie:
- http://www.acad.ro/bdar/strategiaAR/doc12/StrategiaII.pdf;
- http://www.advanc-ed.org/source/teaching-future-creating-teaching-profession-21st-century-students-deserve-0;
- http://www.teachersforefa.unesco.org/v2/index.php/en/newss/item/602-teacher-skills-in-a-connected-world-the-teacher-task-force-at-mobile-learning-week-2018;
- https://www.tes.com/sponsored/a-teachers-vision-education-year-2030;
- http://www.tribunainvatamantului.ro/personalitatea-si-rolurile-profesorului-modern/;
6. www.romaniaeducata.eu/wp-content/uploads/2019/01/Viziune-si-strategie-Romania- Educata.pdf
