Faptul că profesorul universitar Liviu Papadima a acordat, vreme de mai mulţi ani (de fapt, o viaţă), un interes constant (şi) educaţiei preuniversitare este, din punctul meu de vedere, o mare şansă. Spun asta pentru că rareori cei ce vieţuiesc profesional în aerul rarefiat al universităţii revin cu atâta aplicare şi patos către universul mai gălăgios şi mai anomic al educaţiei preuniversitare. Consider salutar gestul profesorului Papadima de a aduna într-un singur volum articolele scrie de-a lungul vremii în Dilema Veche, Tribuna învăţământului şi nu numai. Astfel vor deveni mult mai accesibile texte, multe antologice, despre învăţământul românesc postdecembrist, această lume cvasidistopică în care Kafka şi Caragiale au loc deopotrivă. Învăţătura de minte este un volum atipic, cu un aer uşor inactual, fiind totuşi făcut din stofa aceea bună care face cărţile să dureze şi să evite a ceda facil tentaţiilor momentului. Nu este volumul unui influencer, nu este volumul unui expert, nu este volumul unui oficial, este, din fericire, volumul unui om cult, (in)format, inteligent, atent şi empatic, adică exact genul de intervenţie care lipseşte sistematic de pe piaţa românească a ideilor pedagogice (presupunând că avem aşa ceva). Nimic din ce este pedagogic (şi românesc) nu îi este străin profesorului Papadima. Textele, încadrate tematic în mai multe secţiuni, vorbesc despre elevi şi studenţi, despre profesori şi rolul lor, despre arhitecturile sistemice, despre valori, despre etică, despre manuale, despre curriculă, instituţii sau despre reflectarea în diferitele medii a sistemului educaţional. Sunt texte aşezate, impecabile stilistic, texte care reuşesc să fie simultan limpezi, critice, intuitive şi pline de umor (mai mult sau mai puţin amar). Dar poate cea mai mare calitate a lor este profunzimea care vine din nuanţata şi bogata cunoaştere a omenescului. În acest arhipelag textual vom găsi bun refugiu în faţa exaltărilor, schemelor simplissime, etichetărilor şi mantrelor momentului. Vom înţelege de ce nu este posibilă o educaţie fără plasa invizibilă, dar fermă, a valorilor. Vom înţelege de ce, pentru a evita să ne înscriem în istoria inutilităţii, este necesar să evaluăm aşa cum trebuie. Vom înţelege de ce a fi buni şi empatici nu sunt doar zorzoanele preferate ale profilor cool, ci acte adânci de generozitate fără de care este greu să faci educaţie autentică. Dar, poate mai important decât toate celelalte aspecte, este facilitarea intuiţiei că, la nivelul său cel mai fundamental, orice educaţie (da, inclusiv educaţia STEAM) nu poate fi decât umanistă, într-un sens larg, dar relevant. Adică făcută de oameni, prin oameni şi pentru oameni, eforturi ale societăţii împletindu-se intergeneraţional cu grija pentru cei tineri, cu grija pentru caracterul lor. Educaţia este formare de caractere. Este axioma emoţionantă în jurul căreia gravitează întrega galaxie dintre coperţile volumului. Personal, textele lui Liviu Papadima, îmi amintesc despre scrierile lui Gert Biesta, un alt pedagog umanist important al momentului (pe care, din păcate, nu-l avem încă în limba română). La fel ca pentru Biesta, pregătirea pentru piaţa muncii şi pentru competenţă funcţională, deşi rămâne un aspect esenţial şi un obiectiv fundamental al tuturor sistemelor pedagogice moderne, nu poate fi decât o parte a programelor educaţionale. Piloni la fel de importanţi sunt educaţia formativă şi educaţia socială. Astfel, învăţarea trebuie să pregătească pentru profesie, dar şi să dea elevului instrumente potrivite pentru socializare şi, nu în ultimul rând, să-l modeleze subiectiv, să pornească şi să influenţeze discret dinamicile autoformative ale sinelui. Atunci când educaţia pentru valori, introspecţia, reflecţia şi simţul critic sunt văzute mai degrabă ca piedici cronofage în calea realizării profesionale avem reţeta sigură pentru o educaţie care, în cel mai bun caz, este irelevantă, iar, în cel mai rău, schilodeşte. Nu în ultimul rând, volumul profesorului Liviu Papadima este şi o excelentă foaie de parcurs al educaţiei româneşti postdecembriste. Momente cu greutate sunt analizate în acelaşi mod echilibrat şi riguros. Momentele de decizie (de regulă ,proastă) care au hotărât pentru perioade lungi direcţiile în care (n)am apucat-o, momentele de laşitate instituţională, de colaboraţionism păgubos şi de nevertebrare la vârf, şi nu numai, se regăsesc toate, analizate cu mult aplomb. Pentru mine rămâne, desigur, o întrebare (deşi nu un mister) de ce oameni precum profesorul Papadima nu au niciodată şansa de a ajunge miniştri. Rămâne o întrebare câtă ură de sine poate suporta societatea noastră care îşi educă sistematic prost copiii. Rămâne o întrebare şi cât vom lăsa pe mâna impostorilor de tot felul soarta naţiei. Printre altele, volumul lui Liviu Papadima nu ne permite să nu vedem.
Cărţi precum Învăţătura de minte sunt, pentru mine, esenţiale. Pentru că îmi reamintesc, visceral aproape, cum se simte cultura autentică, dublată de atenţie, cultură, inteligenţă şi respect pentru om. Uit frecvent formula lemnoasă a idealului educaţional din legea educaţiei. Dar nu uit, ba chiar îmi amintesc cu creierul, cu viscerele, cu epiderma, cum arată şi cum se simte un om adevărat. Când îmi imaginez cum ar arăta la modul ideal elevul meu, îmi trece prin minte şi figura profesorului Liviu Papadima.
Doru Valentin Castaian, profesor de filosofie, Galați
