Nicicând înainte să fiu coordonator de doctorat, n-am primit atâtea mesaje de la necunoscuți din toată țara, mai ales profesori, cu intenții clar exprimate de continuare a studiilor la nivel doctoral. După acest moment, după abilitarea mea și afilierea la o școală doctorală, căsuța de e-mail, Messenger-ul, pagina de Facebook au fost inundate de zeci de mesaje cu CV-uri atașate. Asta pe lângă multele recomandări primite din diferite zone, pe lângă abordările de după conferințe, pe lângă…
Sigur, multe mesaje electronice erau trimise concomitent la mai mulți colegi, aflați în aceiași postură de coordonator. Nu contează asta. Contează că aceste mesaje, atunci când sunt SERIOASE, sunt binevenite; oamenii nu au cum să-și întâlnească intențiile, căutările de ambele părți, dacă nu comunică. Nu e nimic rău în asta, n-am avea cum să ne descoperim dacă cineva nu ar face primul pas spre comunicare. Și sigur că și noi, coordonatorii, vrem să găsim oameni buni, cu intenții serioase, iar astfel de întâlniri pot să apară în urma unei recomandări, a unui mesaj, a unui gând profesional comun. Așadar, primesc în continuare, cu maximă curiozitate și interes academic, toate propunerile RELEVANTE de parteneriate în acest sens și le mulțumesc tuturor celor care mă ajută, în căutările mele, cu recomandări VALOROASE. Toate sunt importante, dar, atenție, toate trebuie să treacă printr-un examen de admitere, larg deschis tuturor celor interesați.
Dar, până atunci, câteva întrebări despre acest interes pentru doctorat, despre specificul acestei forme de dezvoltare profesională, merită să fie puse:
Care este profilul unui candidat la doctorat?
Sunt toate aceste mesaje de anunțare a intenției de studiu justificate în aspirațiile lor? Au toți cei care vor să parcurgă această formare îndreptățirea să și-o dorească? E greu de spus la început, dar poți afla răspunsurile la aceste întrebări dacă se începe împreună un drum de descoperire și muncă. Și nu se întâmplă în toate cazurile, firește. Numărul limitat de doctoranzi pe care un profesor îl poate avea în același timp – în cazul nostru de 8 – e neîncăpător pentru toate aceste aspirații. Așa că, multe rămân doar mesaje, mai mult sau mai puțin convingătoare sau corect scrise.
Întrebările, totuși, rămân: când e o aspirație prea mare sau prea mică pentru puterile purtătorului ei? Când e prea mult să ne dorim cel mai mult? E doctoratul o formă de învățare pentru toți, e doar pentru cei cu performanțe înalte? Câtă maturitate profesională trebuie să avem, câtă experiență în cercetare?
Cred că avem cu toții dreptul să ne dorim cât mai mult și cât mai bine și, de cele mai multe ori, avem și resursele să o facem. Dar ca să vedem dacă momentul din evoluția profesională e unul optim pentru o performanță doctorală, iată niște direcții de analiză. Așadar, cineva poate să devină un doctorand bun, cu maxim potențial de dezvoltare, dacă:
- Are o atitudine deschisă spre cunoaștere, curiozitate pentru cercetare, pasiune pentru descoperire;
- Are gândire științifică, putere să interpreteze critic informații, situații, să dezvolte raționamente științifice; vede în spatele teoriilor și faptelor, le analizează matur și contribuie la extinderea lor; are capacitatea să înțeleagă fenomenele în complexitatea lor, să sesizeze interdependențele, corelațiile;
- A acumulat deja suficiente cunoștințe fundamentale într-un domeniu, îi știe conceptele cheie, principiile, evoluțiile; îi cunoaște nu doar teoriile, dar și subtilitățile, controversele, soluțiile alternative;
- Are o cunoaștere funcțională a domeniilor de conținut specifice, știe să le expliciteze, să le aplice, să le adapteze; poate să esențializeze, să decanteze soluții și opțiuni personale; are o voce profesională, are curajul unor păreri fundamentate;
- Are puterea să unească experiențele profesionale cu fondul de documentare existent, teoria cu practica, adică; poate să înțeleagă valoarea și semnificațiile teoriilor, să le sesizeze utilitatea, să le folosească pentru fundamentarea propriilor opțiuni și practici – fundamentare științifică, nu doar empirică, din zona observațiilor de bun simț popular;
- Utilizează cu ușurință și competență lingvistică diversă (da, trebuie să citească în limbi străine!) surse de documentare bogate; are acces la marea literatură a lumii, poate să o utilizeze pentru a face analize complexe, sistematice, comparații;
- Este deja familiarizat cu repertoriul metodologic al investigațiilor în domeniu, știe ce înseamnă cercetarea științifică, cum trebuie să fie un design, o ipoteză, cum să adune și să prelucreze datele; are capacitatea să conducă un proiect de cercetare coerent, care să demonstreze rigoare și relevanță;
- Este un profesionist responsabil, integru, onest, are respect față de principiile eticii, le aplică în viața profesională și personală;
- Are respect pentru contribuțiile științifice ale celorlalți și desconsideră categoric ideea de plagiat;
- Știe să scrie corect, academic, să exprime competent, convingător idei, argumente științifice;
- Înțelege rostul doctoratului în viața sa profesională, are planuri de carieră, cunoaște punctele forte și vulnerabilitățile profesionale, vrea să se dezvolte;
- Știe să împărtășească, să dăruiască relevant știința!
Dacă răspundem ”da” – cinstit, responsabil – la aceste descrieri de mai sus, atunci suntem îndreptățiți să pornim la drum. Firește, multe din cele de mai sus vor fi extinse și pe parcurs, doctoratul fiind o experiență de învățare care consolidează aceste competențe atunci când primul pas în dezvoltarea lor e deja făcut.
Și dacă răspundem ”da” la toate acestea, atunci suntem îndreptățiți să găsim și un coordonator pe măsură, profesionist, implicat, responsabil. Pentru că toate aceste direcții trebuie să se aplice în oglindă și coordonatorilor, firește! Exigențele nu sunt unilaterale! Dar asta e o altă discuție, ce merită o abordare separată cu accente de autocritică!
De ce doctorat? De unde acest interes al profesorilor pentru doctorat?
Nu iau în calcul aici dorințele celor care te întreabă verde-n față: ”ce credeți că e mai ușor, să-mi dau gradul sau să mă înscriu la doctorat?” Nu știu cum e ”la grad”, dar la doctoratul pe care vrem să-l consolidăm din ce în ce mai bine în instituția noastră e, clar, provocator! Și, în plus, cred că opțiunea pentru forma aceasta de pregătire nu e despre ce putem să punem în locul a altceva ca să ne economisim energiile. Și nici întrebările de genul ”îmi doresc foarte mult un doctorat, dar nu am nici o temă în minte” nu sunt întotdeauna cel mai bun deschizător de discuții! Deși, aici se poate lucra, multe pasiuni pot să stea ascunse și este nevoie de un mic imbold pentru a fi scoase la lumină.
Așadar, trebuie să existe un interes științific, o provocare de cunoaștere, o seriozitate asumată, pe termen lung.
Doctorat profesional sau doctorat de cercetare?
În multe sisteme educaționale, există pentru cei interesați de dezvoltare în domeniul științelor educației la nivel doctoral două opțiuni: ”PhD” (Doctorate of Philosophy) și ”EdD” (Doctorate in Education). Ambele au aceeași focalizare, științele educației, dar accentele sunt puțin diferite. Prima formă, ”PhD”, este un program de învățare avansată, cu un consistent accent pe cercetare, destinat, în special, celor care vor cariere academice. Doctoratul în educație e mai specializat, mai apropiat de praxis, de clasa reală; e la fel de valoros ca precedentul, dar diferit.
În sistemul românesc nu există această distincție; însă, mulți profesori, și dintre cei despre care vorbeam la început, își doresc, în fapt, un doctorat cu mai puțină cercetare. Nu știu neapărat diferențele dintre aceste opțiuni existente în alte spații culturale, dar tind spre o formă de doctorat care înseamnă preponderent valoare adăugată sub formă de lectură, aplicații pentru colegi, instrumente. Și se lovesc, surprinși, de cerințe care includ ipoteze, variabile, statistică grea, publicații în reviste cu factor de impact. Cerințe cu atât mai descumpănitoare cu cât ele nu au fost evidente dintotdeauna în lumea doctorală. Acest fapt se întâmplă mai ales dacă le comparăm cu perioadele și contextele de supra-producție de doctorate, cu acces prea larg și cerințele de studiu prea lejere.
Așadar, ce e de făcut cu doctoratul în educație? Cred că e important să umplem de conținuturi consistente structurile pe care le avem, sunt suficient de ofertante! Cum? În primul rând, cred că soluția seriozității e cea mai bună! Doctoratul, indiferent de formă sau nume, trebuie să însemne rigoare, asumare, corectitudine. E un efort consistent, întins pe ani, derulat de multe ori în paralel cu alte experiențe profesionale sau cu obligații în familie. Solicită, așadar, multă organizare, disciplină și… pasiune! Pune la lucru energii nebănuite, produce bucuria descoperii academice, dar aduce și tensiuni, încrâncenări, amânări. E o provocare care trebuie făcută cu rost. Doctoratul e expresia unei maturități conceptuale, trebuie să apară în cariera noastră atunci când ne simțim suficient de copți pentru a decanta esențe și a le exprima cu sens.
Și, evident, doctoratul trebuie să însemne echilibru și autenticitate. Nu cred în cercetarea ca scop în sine; nu cred în corelațiile statistice adăugate lucrării cu sprijinul unor prieteni sociologi, doar de dragul de a răspunde unor solicitări, în coeficienți Cronbach alfa pe care nu-i înțelegem, dar pe care îi strecurăm decorativ printre rânduri; după cum nu mă entuziasmează nici producerea de articole fără sens, publicate mecanic, sub presiunea unor criterii, iarăși, ca scop în sine. Cred, însă, în publicații relevante, făcute atunci când avem ceva de spus, în reviste și cărți respectabile, cred în autodepășire, în obiective academice și de dezvoltare personală reale. Cred în autenticitatea doctoratului, în lucrurile cu sens, cu valoare adăugată. Și în doctoranzii care cred în aceste lucruri! Doctoranzi pe care… îi aștept!
Anca Nedelcu, profesor universitar doctor, Prodecan, Facultatea de Psihologie și Științele Educației
Foto credit: pixabay
