Acest interviu continuă seria întrebărilor lansate din izoleta noastră educațională, interviuri despre și pentru comunitate. Ne dorim să reunim gânduri ale tuturor actorilor din educație, fie ei studenți, elevi, profesori-lideri, consilieri educaționali, psihologi sau antreprenori pentru a găsi împreună, comunitatea actorilor din educație, cele mai diverse și creative soluții cu ajutorul cărora să depășim această perioadă provocatoare.

Vă invităm la lectura următoarelor răspunsuri oferite de Andreea Ionașcu, pentru a descoperi, cu alți ochelari, cei de psiholog, cum ne transformă această pandemie viața profesională. Este o bună ocazie de dezbatere despre următoarele aspecte: Continuăm sau nu activitățile de dezvoltare personală în mediul online? Cum asigurăm echitatea atunci când digitalizăm educația? Știm să antrenăm compasiunea la noi și la ceilalți? Care sunt nevoile psihologice care sunt accentuate de această perioadă și cum le putem răspunde?

S.M: Pentru început, îmi puteți spune câteva cuvinte despre dumneavoastră? Unde predați/lucrați și în ce rol(uri)?

Sunt de profesie psiholog şi îmi place să lucrez cu copii şi tineri de toate vârstele şi din toate mediile. Ei reprezintă mare parte din activitatea mea, deşi abordez şi educaţia adulţilor foarte mult.

În acest moment, colaborez cu un afterschool, din Constanţa, într-un program săptămânal de dezvoltare personală, pentru copii. Însă activitatea mea mai are o latură, căreia îi dedic cel mai mult timp, de fapt, aceea de educator (în sensul larg al cuvântului, de persoană care educă alte persoane). De foarte mulţi ani (din 2007), fac parte din ONG Mare Nostrum, un ONG de protecţia mediului și dezvoltare durabilă unde, din 2017, am preluat coordonarea Departamentului de Educație pentru Dezvoltare Durabilă. În timp, am ajuns la ceea ce, pentru mine, reprezintă echilibrul profesional dorit şi îmbinarea armonioasă a celor două domenii care mă pasionează cel mai mult: psihologia şi educaţia.

S.M: Cum s-a schimbat universul dumneavoastră profesional de când școala s-a mutat acasă? V-aș ruga să îmi răspundeți din 3 perspective: relația cu copiii, relația cu colegii și relația cu părinții.

Au fost atât de multe schimbări, în ultimele săptămâni, încât nici nu ştiu dacă s-a terminat procesul sau mai urmează ceva. Îmi doresc, într-un fel, să se „stabilizeze schimbarea”, pentru că acum totul este diferit şi în continuă mişcare, iar eu sunt cumva în expectativă, mai degrabă decât în acţiune.

În acest moment, resimt un disconfort destul de mare, este dificilă adaptarea, mai ales pentru că profesional m-am bazat mereu pe contactul inter-uman direct şi apropiat. Lucrând foarte mult cu copii şi tineri, de cele mai multe ori, în relaţia noastră contează dinamica dintre mine şi ei, mai puţin informaţia în sine. În cazul meu, așa cum am făcut lucrurile până acum, procesul de educaţie se bazează pe a fi împreună, pe a contura momente şi stări, pe a accesa emoţii şi a crea, de fapt, dorinţă de învăţare, mai degrabă decât a facilita un tip de instrucţie.

Relaţia cu copiii şi tinerii (dar şi cu părinţii şi profesorii lor) este momentan „pe pauză”. M-am gândit foarte mult la a trece în online, pentru a continua să lucrăm. Am analizat, am pus în balanţă, am regândit şi reanalizat. Iar concluzia la care am ajuns, pentru moment, este că pentru sănătatea psihică şi emoţională a lor este mai potrivit să facem o pauză. Cred că sunt atât de asaltați, în acest moment, de tot ce au de făcut online, plus stresul schimbării şi al adaptării, încât mi-am dorit să nu pun o presiune suplimentară. Şi aici mă refer atât la activitatea mea din ONG Mare Nostrum, cât şi la cea din afterschool. În plus, am simțit că mi-aş încălca profund valorile, pentru că în mod constant le recomand tuturor să reducă timpul petrecut pe telefon sau la calculator/laptop, din motive de sănătate, de mediu, de socializare şi aşa mai departe. Desigur, aceasta este o situaţie excepţională şi ne-am schimbat cu toţii strategiile. Important este să păstrăm anumite limite, pentru bine copiilor. Iar aici am simţit că este limita mea.

În orice caz, atât părinţii, cât şi profesorii, ştiu că mă pot contacta şi îmi cunosc disponibilitatea pentru a lucra împreună, dacă s-ar impune situaţia. Am păstrat legătura tot cu ajutorul online-ului, deci suntem încă în contact unii cu alţii, pe cât posibil.

S.M: Care sunt nevoile psihologice pe care le au elevii, profesorii și părinții în această perioadă? Cum putem răspunde la acestea?

Cred că nevoia pe care o resimţim cu toţii, la nivel global, este de siguranţă. Trecem printr-un proces nemaiîntâlnit până acum, este o situaţie total diferită de toate experienţele noastre colective, iar acest lucru ne clatină stabilitatea. Dacă până de curând ne cunoșteam programul pentru a doua zi, puteam face planuri nestingheriţi pentru viitor sau aveam certitudinea locului de muncă, astăzi totul este incert. Sigur că nevoile sunt multe, pe aceasta am identificat-o eu mai evidentă. Dar şi alţi psihologi, atât din ţară, cât şi din străinătate, au ajuns la concluzii similare, în diverse articole pe care le-am tot citit recent.

Cum răspundem la această nevoie? Greu de găsit un model unic.

Aş zice că este nevoie de răbdare multă şi empatie. Chiar şi la nivel instituţional. Sau poate mai ales acolo. Începând de la Minister, cred că este nevoie de o atitudine foarte suportivă şi caldă, care să scadă presiunea asupra elevilor, profesorilor şi părinţilor, pentru că toată lumea lor s-a dat peste cap. Deși reorganizarea spontană este dificilă, este clar că avem nevoie de măsuri adaptate şi de o regândire de paradigmă. Cred cu tărie că este necesar ca toţi cei implicaţi în educaţie să se susţină reciproc, să păstreze procesul doar ca instrument, nu ca scop, în acestă perioadă grea. Accentul să cadă pe emoţie, trăire, pe a face faţă în mod colectiv.

Personal, am preferat să le recomand tuturor să se concentreze pe relaţiile cu ceilalţi, să rămână conectaţi, să comunice şi să acorde o mare atenţie nevoilor şi sănătăţii lor emoţionale. Am văzut, în mediul online, că foarte mulţi elevi, profesori şi părinţi din reţeaua mea de cunoscuţi şi colaboratori s-au pliat destul de bine pe noul sistem. Însă mă întreb ce se întâmplă cu cei la care nici eu nu am acces online, pentru că nu dispun de resursele necesare. Cred că este o segregare foarte mare, din acest punct de vedere. De aceea am şi propus ca procesul instructiv/ educaţional să rămână acum un instrument de a face faţă situaţiei și nu un scop în sine, pentru că altfel va fi dezavantajos pentru multe persoane. Şi aceasta ar încălca principiul echităţii.

S.M: Care sunt instrumentele-rețetă care par să aibă rezultate în această perioadă din experiența dumneavoastră?

Singurul instrument folosit de mine (şi probabil că „instrument” este un cuvânt nepotrivit, în acest context) a fost acela de a le lăsa spaţiu copiilor şi tinerilor, profesorilor, părinţilor. Au nevoie să „respire”, să îşi găsească propriile metode de a face faţă anxietăţii şi temerilor care au apărut în lumea întreagă. Este important să se simtă susţinuţi, chiar dacă de la distanţă.

Uneori, o pauză este tot ce le trebuie, pentru că acum există o ofertă copleşitoare de activităţi, materiale, instrumente pe care le pot folosi. Toate acestea răspund la o nevoie falsă, aceea de a umple timpul, care ascunde în subsidiar teamă, nesiguranţă, furie şi alte emoţii neconştientizate, provocate de starea de criză în care ne aflăm.

S.M: Pe de altă parte, ne puteți împărtăși care este cea mai mare provocare pe care o trăiți?

Provocarea a fost să pun sub analiză tot sistemul meu de lucru şi abordarea pe care o am în educaţie. Ieşirea din obişnuit şi din zona de confort a atras după sine revelaţii şi observaţii, pe care altădată poate că nu le-aş fi intuit. Este un proces în derulare, încă îmi aştern gândurile şi le dau o formă, sunt tare curioasă să trag linie şi să văd cu ce rămân.

S.M: Ne puteți împărtăși care sunt elementele pe care credeți că le veți păstra din această perioadă pentru atunci când ne vom întoarce la ”normal” (oricum ar arăta el și oricând s-ar întâmpla asta)?

Ce simt să spun acum este că îmi doresc enorm să păstrez compasiunea. Nu îmi dau seama dacă a lipsit până acum sau nu i-am acordat eu suficient de multă atenţie. Cert este că îi simt importanţa în educaţie, mai mult ca oricând, iar beneficiile ei sunt semnificative. Gândiţi-vă ce ar însemna să avem compasiune în fiecare moment în care suntem în relaţie cu un om, fie elev, profesor sau părinte. Ar deschide atât de mult orizontul, posibilităţile, dinamica relaţiei, ar scoate la iveală atâta potenţial din toţi cei cu care intrăm în contact şi ar lăsa urme adânci, frumoase, repere pentru dezvoltarea ulterioară a acelei persoane.

S.M: În final, dacă ar trebui să transmiteți un sfat către rețeaua cititorilor blogului nostru academic, care ar fi acela?

Acordaţi-vă timp şi atenţie, sănătatea voastră emoţională este cea mai importantă în acest moment! Activităţile vin şi pleacă, banii sunt făcuţi să circule, dar emoţia îşi va pune amprenta peste voi. Şi, cel mai important, cu răbdare şi puţin efort, încercaţi să daţi SENS acestei crize în viaţa voastră.

Aveţi grijă de voi şi staţi acasă!

Sperăm că acest nou interviu v-a răspuns la întrebările care plutesc deasupra acestei perioade de criză, dar și că v-a declanșat noi teme de reflecție. Poate că vacanța școlară este un bun prilej să ne întrebăm care sunt nevoile reale ale elevilor și studenților și dacă nu cumva o pauză este principala lor necesitate. Pentru că pauzele sunt oportunități de încărcare cu energie, idei, lecturi specializate și stare de bine!

Smaranda Vlad, studentă în anul II la secția Pedagogie a FPSE, Universitatea din București