”Școala se mută în online, cursurile față în față se suspendă”, ni s-a spus tuturor, celor de aici sau de mai departe. Avem vacanță, aparent; dar nu e una ca toate celelalte, cele mult așteptate de-a lungul anului școlar, ci una neplanificată, care, parcă, devine din ce în ce mai nedorită, pe măsură ce te afunzi în ea. E o vacanța prin ruptură, prin desprindere forțată de programul normal, de comunitatea construită de fiecare profesor, elev, student prin multe strădanii relaționale anterioare. Dar rațiunea din spatele măsurii e înțeleasă și acceptată cu gândul la mai bine.

Așadar, haideți cu toții să… ”online”! ”Ce aplicații folosiți, cum merge, cum te conectezi? Există un abonament instituțional, o platformă comună, utilizăm toți aceleași mijloace? Ce facem cu cei care nu au acces la internet, cum ajungem la ei?” Iată câteva din primele întrebări și tentative de organizare din partea profesorilor. Unii dintre aceștia beneficiază de sprijin instituțional (mai ales în cazul școlilor particulare sau din zona urbană), o întreagă comunitate pornește motoarele, specialiștii  fac conturi de acces pentru cei implicați, orele trec, în aceeași structură de orar, ușor și firesc, în lumea digitală. Copiii se bucură, fac proiecte, participă, învață. Iar profesorii raportează pe diferite canale de comunicare bucuria descoperirii unor noi modalități de interacțiune didactică, se trezesc încântați de eficiența acțiunii declanșate.

În alte cazuri, soluțiile sunt lăsate la nivel individual, după pricepere, după interes, după accesul la resurse. Iar reacțiile sunt, ca de obicei, diverse: de la o temă mai consistentă aruncată în ghiozdanele copiilor la ultima întâlnire față în față, la câteva mesaje pe grupurile comune, la interacțiuni semnificative în lumea digitală, la… tăcere cruntă, vecină cu dezinteresul. În unele cazuri, lipsa de reacție nu vine din delăsare, ci din acces precar la resurse sau e doar o incapacitate tehnică, o insuficientă pregătire pentru digitalizarea învățării.

Însă, cei mai mulți dintre profesorii curioși află, din generozitatea unor colegi mai avansați în domeniu sau din pragmatismul unora care prind un mic moment de auto-promo, despre existența unor platforme de suport. Sunt multe, cu diverse, incredibile avantaje. Cei care nu le-au folosit până în acest moment învață brusc, prin aruncare într-o mare digitală, lucruri noi, teribil de captivante. Mulți dintre cei lăsați de instituții pe cont propriu, pornesc reticent în aventura digitală, dar ajung ulterior să o savureze, chiar dacă e un exercițiu din categoria ”impuse”, nu neapărat ”liber alese”. Cei mai mulți însă duc dorul claselor pline, așa cum un cititor fidel cărții simte nevoia mirosului de pagină tipărită, senzație încă neoferită de varianta electronică.

După împrietenirea cu diferite aplicații, urmează momentul conținuturilor. Profesorii constată rapid că noul context de gestionare a învățării presupune reorganizare. Apar noi teme de lucru, sunt inventate exerciții, proiecte care să dea sens și atractivitate acțiunii. Asta înseamnă muncă, nu e atât de simplu. E mai ușor în cazul unor discipline, mai șchiop în alte contexte, mai facil cu elevii mari, care nu au nevoie de un părinte însoțitor. Provocarea e larg cuprinzătoare, include fii și fiice, mai abili digital, frați, părinți, colegi. Dar e o provocare interesantă, canalizează energia într-o zonă operațională, de organizare. Și, în plus, creează structuri diferite de suport și comunicare, căci, da, școala de acasă e obligația și responsabilitatea tuturor, nu doar a profesorilor!

Mai rămân câteva lucruri importante de reglat: înainte de toate, această mare acțiune de ”onlineinizare” trebuie să aibă și rost! De multe ori, în mod eronat, educația se oprește la instrumente și la conținuturi, dar nu se mai preocupă de scopuri și sensuri. Acest lucru se poate întâmpla și în acest caz; o centrare pe instrumente, pe cum facem – platforme, aplicații – și pe conținuturi (ce livrăm) și mai puțin pe ”de ce-ul” din spate, ar lăsa lucrurile la jumătate de eficiență. E important, așadar, ca profesorii să se întrebe care e rostul acestui online în care s-au aruncat. De ce ne angrenăm în acest proces? Vrem să asigurăm continuitatea în învățare, să nu pierdem legătura cu elevii, studenții, să-i ținem conectați la obiectivele școlare, la comunitate? E o explicație bună. Sau trecem în online doar ca o bifare de suprafață a faptului că ne-am făcut orele, ca să putem, pe această bază, să finalizăm formal un semestru, să dăm diplome și să încheiam medii? Știm să valorificăm la maxim această interacțiune, o utilizăm cu sens didactic? Cât trebuie să ne ambiționăm să ”parcurgem materia”? Cât din acest proces trebuie să ocupe insistența pe rezolvări de probleme provocatoare, pe clarificări, clasificări și întrebări de studiu și cât trebuie să fie bucuria participării la o aventură de învățare într-o altă formulă?

Apoi, acest demers de ”online pe pâine” trebuie să presupună disponibilitate și energie din partea tuturor celor implicați. În general, organizarea învățării online e o soluție didactică bună, viabilă (care, probabil, ne paște, în cantități considerabile, într-un viitor apropiat și îndepărtat)! Dar, ca orice act educațional, ea are sens atunci când se așază pe o bună dispoziție pentru studiu! Susținută digital sau nu, școala are eficiență când profesorii și elevii săi sunt în starea de învățare, sunt calmi, disponibili.

Și ca să poată să-și păstreze această stare de bine, copiii au nevoie să înțeleagă ce se întâmplă. Această închidere a școlilor, acest masiv experiment de învățare în care sunt scufundați trebuie explicat. Altfel, vom continua să facem activități online ca și când nu s-a întâmplat nimic, ca și când nu mergem la școală pentru că ne-au invadat, ca în unele ierni de altă dată, munți de zăpadă. Însă, situația în care ne aflăm azi e diferită și impune explicații, pentru care adulții – părinți, bunici, profesori – trebuie să aloce timp, răbdare și calm.

Așadar, înainte (sau pe lângă) integrale și funcții, declinări, planuri înclinate, răscoale și înălțimi de munți, e bine ca profesorii să se preocupe de starea de bine a celor de dincolo de ecran; interlocutorii lor, parcați în dormitoare sau pe un colț de bucătărie, chiar dacă chicotesc și răspund provocărilor digitale, sunt, ca și adulții, îngrijorați de ceea ce se întâmplă în jur! Profesorii lor nu trebuie să se ocupe doar de obiective academice, ci și să exerseze un rol de însoțitor pregătit care aduce calm și susținere în noua ecuație didactică. Iată, în acest sens, câteva întrebări-ghid pentru grija adulților pentru copii, în aceste zile:

  • Cum își explică elevii lacătul pus pe activitățile lumii în care trăim? Ce înseamnă pentru ei ideea de granițe închise, de oraș, de tară în carantină? Cum înțeleg faptul că sărbătorirea celor 14 ani și a accesului la buletin nu se mai face acolo unde a fost planificată? Că banchetul de sfârșit de liceu sau clasa a 8-a, pentru care există deja o rochie de bal, agățată de ușa dulapului, s-ar putea să nu se mai organizeze la aceeași dată? De ce nu mai pot se meargă la film, la teatru, la fotbal, în parc?
  • Ce înțeleg cei mai mici din spaimele noastre de adulți (părinți sau profesori)? Ne văd, ne simt comportamentul ușor atipic; chiar dacă minimalizăm veștile despre pandemie sau ne panicăm, copiii simt că suntem preocupați. Ei sunt liniștiți, dispuși să pornească în călătorii academice de învățare, doar alături de adulți stăpâni pe situație;
  • Ce înțeleg din această vacanță inedită, forțată, care pică ciudat pe un fond de vești descumpănitoare? Cum interpretează posibile discuții șoptite despre un an școlar care se poate încheia la alte date decât cele stabilite, despre olimpiade anulate, examene amânate?
  • Cum își pot explica cei mici faptul că oamenii mor de ceva ce seamănă cu o gripă, dar e mai mult decât atât? Cum să gestioneze aceștia vestea că bunicii lor sunt ”în intervalul de risc”, deci în pericol?

Iată câteva întrebări grele, inexistente în peisajul educațional de până acum! Ca urmare, în aceste zile, nu vorbim doar despre o trecere a interacțiunilor didactice în lumea online (posibilă doar în anumite medii, cele privilegiate, cu acces la internet și computer). Vorbim despre o școală care trebuie să rămână un reper de siguranță și predictibilitate, despre profesori creativi, bucuroși de întâlnirea inedită, mediată digital cu elevii, care inspiră încredere și protecție. Discuția din aceste zile e despre copii, cei care își mențin bucuria de a învăța în orice context, care nu se simt abandonați de adulții din jurul lor. Este o discuție despre ghiozdane cu exerciții, analize gramaticale, hărți, dar, în același timp, unele pline de încredere și siguranță.

Anca Nedelcu, profesor universitar doctor, Facultatea de Psihologie și Științele Educației, prodecan

Foto: arhiva personală

Distribuie: