Chiar așa: de ce facem ceea ce facem în școală? Pentru că așa ni s-a spus la facultatea de profesori, așa am moștenit, așa ne-au zis de la inspectorat. Sau cel mai frecvent pentru că așa am văzut în jur. O mare parte din ce se întâmplă în educație este în felul în care este pentru că așa fac și alții. Pentru că așa s-a făcut înaintea noastră, în jurul nostru și probabil și după noi. Pentru că pare simplu, sigur și validat. Și ușor de preluat.
O povestioară din folclorul ”corporatist” fascinează cititorii cu o explicație – nu neapărat confirmată istoric – despre cum s-a ajuns la actuala distanță între șinele de cale ferată din Statele Unite ale Americii. De ce actuala distanță de 1435 mm? Pentru că așa erau șinele de tren și în Anglia. Și de ce aveau această dimensiune în Anglia? Pentru că primele șine de cale ferată au fost construite de aceiași oameni care lucraseră anterior la șinele de tramvai. Și aceasta era dimensiunea șinelor de tramvai. De ce? Pentru că se folosiseră aceleași instrumente necesare anterior pentru construcția vagonetelor și a căruțelor – care aveau această distanță între roți. De ce? Pentru că vechile drumuri ale Angliei aveau formate șanțuri pe care se încadrau roțile atelajelor. Și asta era distanța dintre dârele adâncite în noroiul drumurilor. De ce? Se zice că primele șanțuri în structura drumurilor britanice au fost făcute de carele de război ale imperiului roman. Și de atunci călătorii pe roți au păstrat acest model al drumului de teamă să nu-și strice vehiculul.
Înșiruirea aceasta de explicații are poate vulnerabilități de validare istorică. Dar simplu fapt că s-a creat această conexiune a de ce-urilor arată că în momentele noastre de reflexivitate am detectat o problemă. Am identificat o tendință de construcție pe cadre fixate anterior, de preluare prin imitație și contagiune. Până la un punct nici nu e rău: trebuie să avem continuitate, trebuie să valorificăm achizițiile anterioare. Nu e firesc, nici productiv să reinventăm roata – sau șina! – mereu. Dar dacă asta ne împiedică să evoluăm?
Cu aproape un secol în urmă, 1933, John Dewey (How We Think: A Restatement of the Relation of Reflective Thinking to the Educative Process) sugera un răspuns la o astfel de întrebare. Există în fiecare școală, ne spune Dewey, un anumit mod de a face educație, bazat pe rutină, tradiție și obediență. Adică un ”cod colectiv” de rezolvare a problemelor, preluat din generație în generație, un corp de acțiuni preluate de-a gata, dictate de tradiție și autoritate. Atât timp cât se respectă aceste „coduri” fără discrepanțe majore, se consideră că totul funcționează fără probleme, chiar dacă acest lucru limitează în fapt recunoașterea și experimentarea unor puncte de vedere alternative. Această organizare rutinieră este deci limitativă, constrângătoare, chiar dacă funcțională. Progresul se instalează atunci când această stare de fapt este întreruptă, provocată.” Reflecția începe cu o stare de dubiu, de perplexitate; învățarea începe când lucrurile nu merg conform planului”, spunea Dewey.
Cu alte cuvinte, e dezirabil ca reproducerea necritică de modele să fie întreruptă de un moment serios de reflexivitate, de chestionare a propriilor noastre obișnuințe. Moment în care putem să intervenim asupra ”buclei habitudinale” de care vorbea Charles Duhigg în ”Puterea obișnuinței” (2016) și să o restructurăm. Iată câteva puncte de plecare pentru un astfel de demers reflexiv derulat în contexte didactice. De exemplu, hai să vedem ce facem mereu, repetitiv în primele 10 minute ale lecțiilor noastre și ce semnificație are acest debut de activitate? De ce trebuie să începem prin „momentul organizatoric”: „pregătirea clasei pentru oră”, prin „recapitularea cunoștințelor anterioare”, să marcăm momentul de „anunțare a subiectului lecției şi a obiectivelor operaționale” și să terminăm cu un moment de evaluare și ”fixare” a cunoștințelor? Funcționează cel mai bine, indiferent de tipul de activitate? Am constatat personal că e eficient? De ce facem un plan de lecție păstrând structura pe care am învățat-o acum 20 în liceul pedagogic absolvit? S-a dovedit de-a lungul timpului că ne ajută? De ce simțim nevoia să declarăm ambițios că folosim un lung șir de metode – de exemplu problematizarea, învățarea prin descoperire, deși nu le folosim? De ce inspectorul care ne ….consiliază (?) simte nevoia să caute în documentul nostru tocmai aceste metode și etape? Sau de ce facem serbarea de Crăciun? Pentru că așa ne-am obișnuit, pentru că avem deja un caiet plin de mici poezioare despre zurgălăi și fulgi, pentru că place părinților, elevilor, nouă? De ce le cerem elevilor să facă un proiect? Doar pentru că e modern? De ce folosim metoda pălăriilor, turul galeriei, prezentarea de tip ppt…
De ce alergăm prin programă, printre standarde, după concursuri și nu facem o educație așezată, pe îndelete (slow education), care să ne permită să stabilim propriile rețete, în ritmul clasei noastre, ținând cont de gusturile și necesitățile fiecăruia? Adică de ce să nu ne bucurăm de educație cu rost și folos?
Toate enumerările anterioare înseamnă de ce-ul din spatele opțiunilor noastre. E bine să ne oprim să le analizăm, să cheltuim timp, minte și energie pentru înțelegerea rosturilor? Aș zice că tocmai am făcut o pledoarie că da. Dar …. oare de ce?
Sursa foto: aici
Teama de schimbare este un instinct de supraviețuire natural, înrădăcinat în ființa umană. Paradoxal este că acționăm în același fel și așteptăm rezultate diferite (desigur, este posibil, dacă în joc intră alte variabile ce pot influența întreaga dinamică, dar abordarea noastră va fi aceeași și, în consecință, schimbări majore nu se vor produce pe termen lung).
Există un sentiment cu adevărat universal față de teama de a părăsi zona de confort, dar în cele din urmă, pălește în momentul în care această temere devine mai puțin convingătoare decât FRICA DE A NU TRECE MAI DEPARTE.
The exhaustive whys…my dear exhaustive whys! 🙂 De ce-urile vor într-adevăr să ne ajute, dar noi, uneori, le refuzăm „mâna întinsă” pentru a nu sparge tiparul impus…autoritatea şi tradiţia sunt motive invocate de mulţi atunci când îşi justifică această neputinţă de a ieşi din rutină…şi totuşi, cred că fiecare profesor, dacă îşi doreşte cu adevărat, poate încerca în clasa sa noi abordări pentru a ieşi din „obişnuit”. Uneori, aceste constrângeri sunt doar scuze invocate pentru a justifica o pasivitate dăunătoare! Să continuăm aşadar să punem semne de întrebare!
Întrebările sunt bune, „De ce-ul?” este și el bun, dar ce ne face cu răspunsurile, cu rezolvările marilor dileme pedagogice…?
Eu am găsit un răspuns…pentru mine și poate și pentru alții că mine … FRICA, frica privită din diferite unghiuri care țin de contextul actual sau oricare altă împrejurare (asta ca să nu intru în prea multe detalii filoz/sodice sau pedagogice).
Norocul meu este că sunt conștientă că din frică de naște CURAJUL, curajul…care nu stă în a pune întrebări, ci în a găsi răspunsuri și soluții la „De ce-ul?” profesorului reflexiv…de aici și diferența între a gândi și a acționa care poate duce la o anumită transformare… în pedagogie și nu numai.😘