„Cum ar fi dacă am vedea școlile ca pe un vector decisiv pentru schimbarea societății?”
Aceasta este una dintre întrebările care mi-au rămas în minte după lectura lucrării „Școli care învață” a lui Peter Senge, o carte impecabil gândită și structurată, care prezintă, cu exemple concrete, problematica organizației școlare care învață. Sintagma „școli care învață” este tot mai des studiată de cercetători și apare din ce în ce mai mult în discursul practicienilor. Pe scurt, într-o organizație care învață fiecare angajat își dezvoltă propriul potențial în permanență, în așa fel încât să își extindă domeniul cunoașterii personale și să contribuie la dezvoltarea organizației în ansamblu.
Oricât de mult aș încerca, mi-e greu să înțeleg de ce nu tratăm școala ca pe unul dintre pilonii principali (ca să nu spun chiar cel mai important) care stau la baza schimbării societății. Din clasa pregătitoare și cel puțin până la finalizarea liceului, dacă nu intervine abandonul școlar între timp, copiii își petrec cea mai mare parte a timpului lor în școală. La școală, copiii dobândesc „meseria de elev”, deoarece „elevul nu se naște, ci devine”, așa cum spunea și profesorul universitar doctor Emil Păun. Cu ajutorul acestei micro-societăți pe care o numim școală, copiii descoperă lumea care îi înconjoară, își dezvoltă abilitățile de comunicare și argumentare şi învață cum să se adapteze la (sau cum să schimbe) un anumit context. Altfel spus, școala este spațiul care, cu toate minusurile și plusurile sale, ne pregătește pentru viața de adult. Cum ar putea însă școala să formeze tineri pentru o lume ale cărei caracteristici le putem doar intui? Având în vedere ritmul alert în care se dezvoltă societatea, o școală care să își atingă scopul ei de a produce învățare are nevoie de flexibilitate, de specialiști bine pregătiți și de multă deschidere pentru a învăța.
Peter Senge propune cinci discipline ale învățării organizaționale care pot fi repere utile în procesul înțelegerii și abordării situațiilor de criză care apar în orice școală: măiestria personală, viziunea împărtășită, modele mentale, învățarea în echipă şi gândirea sistemică. Primele două discipline sunt considerate „moduri de articulare ale aspirațiilor individuale și ale celor colective”. Măiestria personală este „practica dezvoltării unei imagini coerente a viziunii personale”, cu scopul obținerii unei motivații necesare pentru a lua decizii care să te conducă pe un traseu ascendent în propria carieră. Viziunea împărtășită se referă la nevoia umană de regăsire într-un scop comun mai multor persoane. În cazul de față, este vorba despre școala care „își dorește să trăiască prin învățare” și care pentru a-și atinge acest scop are nevoie de „un proces împărtășit al unei viziuni comune”. Altfel spus, dacă la disciplina măiestriei personale fiecare persoană are aspirații personale, în cazul viziunii împărtășite se vizează alinierea tuturor acestor obiective și principii individuale.
Gândirea reflexivă și conversația constructivă sunt două aspecte primordiale pentru modelele mentale și învățarea în echipă. Conștientizarea atitudinilor și percepțiilor proprii și ale celor din jur reprezintă procese specifice disciplinei pe care Peter Senge o numește „modele mentale”. Din acest punct de vedere, o școală care învață este atentă la dezvoltarea „abilității de a vorbi în siguranță și în mod constructiv despre subiecte periculoase și inconfortabile”. Învățarea în echipă, cea de-a doua disciplină bazată pe gândire reflexivă și conversație constructivă, are la bază convingerea că în grupuri mici oamenii „își transformă gândirea colectivă, învățând să-și mobilizeze energiile și acțiunile spre atingerea scopurilor comune”.
Pentru recunoașterea și gestionarea complexității lumii la scară mare este considerată a fi deosebit de importantă „a cincea disciplină” – gândirea sistemică, care ajută oamenii „să înțeleagă mai bine interdependența și schimbarea”.
Poate că vă gândiți deja că sunt prea teoretice și greu de aplicat cele cinci discipline, succint descrise, însă cartea oferă numeroase exemple concrete din școli la fel de reale ca cele pe care le știm cu toții, precum și sugestii eficiente de abordare a problemelor. Nu spun că veți găsi aici toate răspunsurile pe care le căutați, spun doar că în mod cert veți primi câteva lămuriri utile dacă sunteți interesați să înțelegeți procesele care se petrec în școli. Pot afirma din proprie experiență că nu e deloc ușor să asiguri cele mai potrivite procese de învățare pentru fiecare copil, dar haideți să nu fim noi cei care găsim motive pentru a nu face lucrurile bine! Lumea educației nu mai are nevoie de scuze, are nevoie de profesioniști care să producă schimbări pozitive în fiecare copil și pentru întreaga societate.
Trăim într-o cultură care ne învață că greșeala trebuie evitată și ne ghidăm după ceea ce autorul Philip Crosby numea principiul „zero defecte”, lucru care ne împiedică să fim inovativi și, cu siguranță, îngreunează și dezvoltarea organizațiilor școlare. Teama de greșeală este puternic inculcată în mințile noastre încă din perioada copilăriei timpurii. Noroc că există și alte persoane care au avut aceleași preocupări și ne-au lăsat în scris concluziile studiilor lor pentru a ne oferi confirmările de care avem atât de multă nevoie pentru a ne redobândi încrederea în propriul potențial. Din această categorie face parte și fizicianul Albert Einstein care spunea că „dacă cineva n-a greșit niciodată, înseamnă că n-a încercat să facă nimic nou”. Să învățăm din propriile greșeli și să creștem armonios, căpătând puterea de a contribui la evoluția micro-societății din care facem parte!
Lumea contemporană vine cu provocări nenumărate pentru care școlile au rolul de a găsi soluții. „Școli care învață” este o lucrare ce conține metode eficiente de soluționare a situațiilor problematice prin prezentarea conceptelor teoretice și a aplicării acestora, în urma unor îndelungate studii efectuate de autori. Voi încheia cu invitația lansată și de Peter Senge în cartea sa, aceea de a ne întoarce la „o formă de educație mai profundă, centrată pe oameni”, care să ne ofere coordonatele unei lumi în care să ne simțim în siguranță să ne dezvoltăm.
Fotografia este preluată de pe site-ul Editurii Trei.
Mariana Moraru, studentă master FPSE, anul II
