Într-un articol precedent, intitulat ,,Voluntariat: beneficiu sau povară? Necesar sau util?”, colegul nostru, Paul Lungeanu, ne supunea atenției un concept ,,la modă”, după cum îl caracteriza el, respectiv munca voluntară. Citindu-i reflecțiile, m-a frapat una dintre întrebările care îl frământă pe autor: ,,Și totuși, dacă am înțeles care este filozofia unui act de voluntariat”, medita el, ,,de ce este dificil să ne convingem părinții și profesorii că astfel de activități nu sunt inutile și nu reprezintă o povară?”
Vorbim astfel despre un tânăr care ridică o asemenea problemă, aceea că se vede nevoit să-și convingă profesorii și părinții de însemnătatea implicării sale în comunitate, prin acțiuni de voluntariat.
O posibilă justificare pentru reticența celor aflați la vârste mai înaintate privind aceste ore de muncă care, aparent, nu ne aduc un beneficiu direct, nici financiar, nici de altă natură, ar fi individualismul în care au fost crescuți și, în consecință, lipsa unui sentiment de apartenență la o comunitate pe care să fie încurajați să o sprijine. Poate anii de comunism în care elevii erau obligați să presteze diverse munci, în special în domeniul agricol, le-au lăsat acestor ,,profesorii și părinți”, la care face Paul referire, un gust amar, așa explicându-se respingerea ideii de voluntariat.
Este nevoie însă să schimbăm aceste mentalități! Iar mentalitățile contraproductive, chiar dăunătoare, pot fi schimbate în școală! Nu putem face însă acest lucru decât prin propriul exemplu și, bineînțeles, prin încurajarea, de la vârste mici, a unor astfel de inițiative care se pot transforma în obiceiuri.
Noi, profesorii, putem sădi în copiii pe care îi educăm dorința de a îl ajuta pe cel care nu are resurse materiale, nu poate reuși singur, ori care suferă de privațiuni sau diverse maladii/ deficiențe. Implicarea în proiecte comunitare și învățarea autentică pe care aceasta o presupune se dovedesc extrem de utile societății de mâine și cetățeanului aflat astăzi în devenire.
În cartea sa, ,,Democracy and Education”, John Dewey, filozoful american, susține ideea conform căreia educația este legată în mod fundamental de binele social și de ceea ce presupune să exiști în relație cu ceilalți.
Educația joacă un rol crucial în societatea democratică, iar aceasta impune un anumit stil de viață relațional, în care deciziile și acțiunile unui individ trebuie luate/întreprinse ținând cont de efectele pe care le au asupra celorlalți.
Dewey ne lansează provocarea de a lua parte la un proces decizional care să pună în echilibru interesul propriu cu cel al celuilalt. În acest scop, trebuie însă să îi înțelegem celuilalt viața, căci cum ne putem evalua impactul asupra altora dacă păstrăm distanța față de ei? Rezultă, astfel, din filozofia sa o etică a grijii care are la bază ideea că purtatul de grijă în relație cu un alt individ reprezintă o componentă esențială a identității noastre.
Așadar, copilul are nevoie să știe că lumea nu este întotdeauna dreaptă și că, în afara confortului școlii în care învață sau a casei în care crește, alți copii suferă, dar că pot fi ajutați. Cum? Prin efortul și timpul pe care ei îl pot investi în astfel de acțiuni caritabile, de strângere de fonduri, bunuri, sau prin suport educațional oferit altor copii. De asemenea, problemele de mediu, cum sunt defrișările excesive, pot reprezenta și ele un domeniu de interes și acțiune pentru elevii noștri. Nu puține sunt organizațiile care luptă pentru remedierea unor astfel de probleme, iar copiii pot fi încurajați să li se alăture, prin acțiuni concrete de susținere a cauzelor pentru care acestea luptă. Acestea variază de la acțiuni de plantare, la curățirea unor parcuri sau zone împădurite murdărite de inconștiența celor care le confundă cu gropile de gunoi.
Cunoscând astfel de cazuri și implicându-se direct în ameliorarea sau rezolvarea problemelor cu care alții sau mediul se confruntă, copilul poate deveni cetățeanul activ al viitorului, al unei societăți realmente democratice. Va putea astfel să le respecte celorlalți calitatea umană, nemarginalizându-i și nejudecându-i pentru lipsurile sau necazurile de care poate nu sunt vinovați, ajungând la maturitate, din poziția ocupată, să acționeze și în interesul altuia, nu doar în cel propriu.
În activitățile ce au presupus insuflarea unor astfel de valori și încurajarea acestor comportamente, am avut bucuria de a lucra cu elevi minunați, care au înțeles că efortul lor nu este unul zadarnic și pentru care munca voluntară a însemnat schimbare sau chiar transformare la nivel lăuntric și acțional. M-am confruntat însă și cu reticență, având uneori sentimentul că lucrurile au fost făcute pentru că așa a decis majoritatea, proiectul fiind perceput doar ca un element ce trebuie bifat.
Tocmai de aceea, consider că dezvoltarea empatiei, insuflarea acestui sentiment al apartenenței la comunitatea pe care o putem modela prin propriile acțiuni reprezintă un proces de durată, care este bine să înceapă cât mai devreme. Mai mult decât atât, este ideal să reprezinte un efort comun școală-familie!!! Dacă însă nu aveți sprijinul familiei, nu renunțați! Da, știu, este nevoie de efort și timp, dar merită! Suntem educatori, putem recurge și la o ,,școlire” a părinților!
Cele mai bune argumente pe care le putem invoca atunci când ne lovim de opinii contrare sau refuzul de a se implica sunt cele pe care Robert A. Rhoads (1998) le enumeră în articolul său. Serviciul comunitar, ne spune el, comportă trei trăsături importante, de altfel, beneficii ale celui care prestează munca voluntară: reciprocitatea/mutuality; procesul de reflecţie/reflection; personalizarea/personalization.
Reciprocitatea se explică prin faptul că ambele părți, atât cel care se implică în munca voluntară, cât şi beneficiarul acesteia, au de câștigat. Primul capătă experiența, know-how-ul celor întreprinse, acțiunea fiind astfel un prilej de creștere, de testare a propriilor limite și de dezvoltare a gândirii critice în vederea găsirii unei soluții problemei ce se vrea a fi rezolvată. Cel de-al doilea, după cum este evident, beneficiază de rezultatele muncii prestate.
(Auto)cunoașterea voluntarului este semnificativ îmbogățită în urma unor astfel de experiențe prin intermediul proceselor reflexive ce pot lua diverse forme, incluzând chiar jurnale ce sunt ținute pentru a transforma cele trăite și întreprinse în conștientizare a realităților exterioare și interioare.
Personalizarea se referă direct la oferirea șansei de a interacționa DIRECT cu cel asistat, cu mediul sau fenomenul asupra căruia se acționează. Această interacțiune cu ,,celălalt” este privită ca fiind extrem de importantă și plină de învățăminte de către voluntari.
Vorbim astfel despre învățarea experiențială, iar aceasta nu reprezintă altceva decât „procesul prin care cunoașterea este creată prin transformarea experienței”, după cum o definește David Kolb.
Să le dăm atunci copiilor noștri șansa de a modela lumea în care trăiesc și pe ei înșiși, invitându-i să învețe prin/din experiență!!!
Referințe: Rhoads, R.A. (1998). In the Service of Citizenship. A Study of Student Involvement In Community Service. The Journal of Higher Education, Ohio University Press
Nicoleta Călinoiu, absolventă master FPSE, 2017
Sursa foto: arhiva personală
