Recent, într-o zi de mai, pe înserat, la Cărturești Verona, a fost lansată cartea lui Timothy D. Walker, intitulată „Să predăm ca în Finlanda”. În prezența ambasadorului Finlandei la București, doamna Päivi Pohjanheimo, a rectorului Universității din București, profesorul Mircea Dumitru, a decanului Facultății de Psihologie și Științele Educației, domnul Lucian Ciolan și a directorului Editurii Trei, Vasile Dem. Zamfirescu, cei prezenți la eveniment s-au putut bucura de o întâlnire cu educația…cu educația cea bine făcută și, bineînțeles, cu mai sus numiții profesori, toți extrem de pasionați de subiect, animați de dorința de a insufla valoare, de a inspira și a împrospăta învățământul românesc.
Timothy D. Walker, autorul cărții recent lansate, este un profesor american, căsătorit cu o finlandeză, care ajunge să predea în țara nordică. Aici, descoperă un alt fel de a face educație, un sistem care, după rezultatele obținute de această țară la testările PISA începând cu anul 2001 (când a surprins o lume întreagă, clasându-se pe primul loc), pare a fi unul de mare succes.
Ce a învățat, așadar, profesorul american care a trecut granița pe teritoriul învățământului finlandez de la acesta? Veți afla, cu siguranță, doar întorcând filele acestei lucrări. În acest articol, noi ne propunem doar să vă facem poftă de o lectură bună și, de ce nu?, de o ceașcă, mai dulce sau mai amară, de cafea.
Ideea care mi s-a părut extrem de importantă, deși întreaga carte este aducătoare de lumină în ceața peisajului educațional românesc, este, de altfel, și una dintre cele trei chei de lectură la care făcea referire profesorul Lucian Ciolan în discursul susținut în seara evenimentului amintit deja. Aceasta se referă la singurătatea profesorilor. Profesorii din România și, se pare, cei din Statele Unite sunt extrem de singuri în misiunea lor de a educa. După cum afirma Lucian Ciolan, noi, profesorii români, ne găsim adesea singuri cu 30 de copii, copleșiți de responsabilități multiple, cu nenumărate așteptări din partea părinților, ministerului, inspectoratelor, societății…suntem responsabili pentru tot…de la performanțele academice ale copiilor, la siguranța lor fizică…Cum stau lucrurile în Finlanda? Total diferit. Profesorii finlandezi nu sunt niciodată singuri în încercările prin care trec, ci au alături o echipă de specialiști și… încă ceva, ceva extrem de important, care nouă ne lipsește..se au unii pe alții. Dar s-o luăm treptat…
În mica țară nordică, umerii profesorilor nu sunt împovărați de solicitările multiple pe care le presupune purtatul de grijă sub toate formele lui..nu..căci, acolo, profesorul primește ajutor, atunci când îl solicită, de la așa-numita „echipă de asistență pentru elevi”. În Finlanda, potrivit mărturiilor lui Timothy D. Walker, profesorul se întâlnește frecvent cu această echipă formată din profesioniști (directorul școlii, asistenta medicală, asistentul social, psihologul și, după caz, psihopedagogul) „pentru a discuta despre nevoile individuale ale elevilor” și a găsi soluțiile cele mai potrivite la problemele pe care aceștia le întâmpină. Bine, bine, veți spune..vedeți, acolo sunt fonduri, au specialiști, sunt plătiți…Da, aveți dreptate, dar, așa cum afirmă și autorul, această întrajutorare este posibilă și în alte sisteme. Este drept, noi nu dispunem de atâția consilieri școlari pe cât ar trebui să avem, dar putem începe prin a ne ajuta între noi. Din păcate, noi, profesorii români, suntem, în mare parte, individualiști… chiar, extrem de competitivi. În Finlanda însă, există o adevărată cultură a colaborării între cadrele didactice. Astfel, la o ceașcă de cafea, în pauzele de 15 minute de care se bucură finlandezii după fiecare oră de curs, cancelaria devine locul în care elevul devine punctul de interes. În aburii ademenitori ai cafelei, într-o atmosferă relaxată, prietenoasă, se cer și se dau sfaturi, se împărtășesc idei și bune practici, se caută și se propun soluții, se pun la cale proiecte în colaborare sau lecții comune și, de multe ori, se sudează relații, iau naștere prietenii. Din păcate, lucrurile nu stau așa la noi..orgoliile și dorința de a dovedi că este mai profesor decât colegul X îl aruncă pe cadrul didactic român într-o cursă nebună de confirmare…de confirmare a propriilor calități profesionale, sacrificând relații și, de cele mai multe ori, și starea de bine, confortul elevilor sau posibilitatea ca aceștia din urmă să fie expuși la diverse stiluri și să învețe din experiențele variate ale altor specialiști.
În subcapitolul “Colaborați cu colegii în pauza de cafea!”, se vorbește despre necesitatea unei schimbări de mentalitate, singura soluție pe care o avem pentru a putea pune bazele unei tradiții a cooperării între profesori. Prin urmare, Timothy Walker aduce în discuție cele 2 tipuri de mentalitate: mentalitatea centrată pe deficit și cea care se centrează pe surplus. Preluând această clasificare de la Raj Raghunathan, cercetător în domeniul psihologiei fericirii, autorul nostru face referire la abordarea centrată pe deficit, “conform căreia succesul meu va aduce cu sine eșecul altuia, ceea ce ne împinge să facem comparații sociale“. De partea cealaltă, se găsește abordarea bazată pe surplus, “conform căreia toată lumea are posibilitatea de a avansa.“
Una dintre cheile succesului învățământului finlandez este exact această mentalitate centrată pe surplus a profesorilor, care le este transmisă, bineînțeles, și elevilor. Astfel, ne spune T. Walker, cadrele didactice finlandeze “par prea puțin preocupate de comparațiile cu celelalte cadre didactice, iar această atitudine le ajută să se bucure mai mult de munca lor. Unul dintre cele mai clare indicii ale manifestării acestei mentalități este gradul înalt de colaborare din școlile finlandeze, iar “motivul pentru care colaborează foarte frecvent este acela că nu văd colaborarea ca pe un lux, ci, mai degrabă, drept o necesitate.“ În schimb, din păcate, în țări precum SUA și, ne permitem noi să extrapolăm, România, mentalitatea dominantă este cea bazată pe deficit. Profesorii pun mai mare preț pe “distincțiile obținute decât pe pasiunile lor“, iar “declararea superiorității”, sub diverse forme, devine o practică des întâlnită. Această năzuință spre superioritate este extrem de păguboasă, căci diminuează nivelul de bucurie. Ar trebui, în schimb, să căutăm starea de flux, ce are la bază ideea de a fi total absorbit de/în activitatea pe care o desfășori, în care sentimentele plăcute, orientarea pe sarcină și îndeplinirea obiectivului ne ajută să ne plasăm eul într-un plan secund și să bucurăm de ceea ce facem.
Celelalte două chei de lectură menționate de profesorul Lucian Ciolan, sau, mai precis, concepte și practici fundamentale care fac din sistemul finlandez de învățământ un real model sunt: autonomia elevilor și contactul lor cu natura.
Autonomia elevilor
Lucian Ciolan trăgea, pe bună dreptate, un real semnal de alarmă referitor la modul în care îi încorsetăm noi pe elevii noștri. Lucrarea de control este o practică frecventă în sistemul nostru de educație. Ea vine însă la pachet cu o serie de limitări și, cel mai rău, cu frica teribilă de greșeală! Elevii noștri sunt controlați, testați, catalogați…devin statistici, cifre…Autonomia elevului român, spre deosebire de cel din Finlanda, este aproape inexistentă. În țara nordică însă, elevul este învățat să gândească, încurajat să aibă inițiative și să le pună în practică, el având posibilitatea de a discuta notele primite cu profesorul, prilej de reflecție pentru copilul care își ia în stăpânire, își conștientizează evoluția și domeniile ce au nevoie de îmbunătățire. În Finlanda, starea de bine a copilului este, alături de sisu (termenul finlandez pentru rezistență mentală/perseverență), prioritară în educație. Ori, după cum afirmă și T. Walker, literatura de specialitate sugerează că sentimentul autonomiei reprezintă un factor major al fericirii. Pentru a le dezvolta elevilor capacitatea de decizie, profesorul american ne propune următoarele strategii, formulate sub forma unor îndemnuri:
- Acordați-le elevilor multă libertate de la început!
- Rezervați-vă câteva intervale tampon!
- Oferiți alternative!
- Planificați activitățile școlare împreună cu elevii!
- Creați situații reale de învățare!
- Cereți responsabilitate din partea elevilor!
Toate aceste strategii sunt demne de a fi luate în considerare, iar detaliile lor le găsiți în carte. Din lipsă de spațiu și pentru a vă lăsa și lucruri de descoperit în paginile lucrării, ne vom opri la una singură, credem noi, extrem de importantă, respectiv, ideea de a crea situații reale de învățare. În școala finlandeză, se pune un accent deosebit pe dimensiunea practică a învățării. Tocmai de aceea, există în aceste școli cursuri obligatorii de gospodărie, gătit și tâmplărie, iar în cadrul orelor de literatură, de exemplu, elevii sunt familiarizați cu arta de a scrie, fiindu-le create astfel de contexte reale, cum ar fi blogurile, la care ei își aduc contribuția, compunând texte, sub îndrumarea și cu feedback-ul constructiv al cadrelor didactice. Astfel, copiii și adolescenții își dezvoltă diverse abilități, iar diferențele ce țin de gen care conduc la sau sunt cauzate de stereotipuri sunt inexistente. Prin urmare, ne mărturisește autorul, „n-am văzut în clasa colegei mele băieței blonzi duelându-se cu acele de cusut, ci folosindu-le pentru scopul în care fuseseră create, adică învățând să coasă.”
În plus, există în școala din țara nordică ceva inedit, respectiv „Eu & OrașulMeu”. Ce este acesta? Un program organizat de Agenția de Informații Economice din această țară, prin care elevii finlandezi fac cunoștință cu viața reală, înainte de a fi aruncați în marea de provocări pe care aceasta o presupune. Iau astfel parte la interviuri de angajare și îndeplinesc anumite roluri într-un oraș miniatural. Interesant, nu?
Contactul cu natura
În subcapitolul „Ieșiți în natură!”, T. Walker ne vorbește despre „deficitul de contact direct cu natura” (nature-deficit disorder), „care exprimă profunda înstrăinare a copiilor de natură”. Da, există așa ceva! Și nu e doar o născocire, e o problemă reală de care suferă copiii noștri. Profesorul Ciolan ne avertiza în legătura cu faptul că „educația nu poate fi făcută între ziduri, cu un singur adult care transmite”, ci este nevoie ca elevul să exploreze, să intre în contact cu ceea ce îl înconjoară și să învețe astfel prin expunere la tot ce există. Așadar, asemenea finlandezilor, sala de clasă trebuie să se mute afară, în natură, iar beneficiile acestui mediu de învățare sunt nenumărate: o încredere sporită în sine, reducerea tulburărilor hiperchinetice, o concentrare net superioară, îmbunătățirea funcțiilor cognitive etc. Ce putem face însă dacă pădurea nu ne este la fel de accesibilă cum se întâmplă în Finlanda? Putem aduce natura în sala de clasă sau, mai bine, putem ieși în curtea școlii ori în parcul din vecinătate pentru a fotografia specii de plante sau insecte, a ecologiza sau planta copaci. Roadele educației în mediul înconjurător sunt diverse, este nevoie doar de puțin efort pentru a îi readuce pe copii acolo unde le este locul, în natură.
Avem foarte multe de învățat din această carte și de la această țară. Se impune însă să dăm dovadă de mai multă deschidere. La nivel macro, România ar putea prelua de la Finlanda modelul lui “everyone on board” (cuvintele aparțin doamnei ambasador al Finlandei), căci niciun elev, indiferent de mediul familial sau de nevoile speciale pe care le-ar avea, nu este uitat pe mal, nu este abandonat pe un tărâm al nesiguranței și al analfabetismului cum, din păcate, se întâmplă la noi. Da, știu, avem olimpici, dar ei sunt câțiva, cei pe care îi vedem la buletinele de știri. În schimb, chipurile copiilor care nu merg la școală din cauza sărăciei și a lipsei de suport real din partea noastră rămân ascunse și se pierd în negura indiferenței. Iar ei sunt mulți!
Ce mai putem învăța de la finlandezi? Să creăm o societate și, implicit, o școală, bazate pe încredere, nu pe CONTROL.
De asemenea, după cum sublinia și rectorul UB, profesorul Mircea Dumitru, găsirea și axarea pe soluții, pe rezolvarea sarcinii, nu pe evitarea ei, sunt și ele imperative, iar well-being-ul ar fi bine să devină și în școala românească un factor motivant, așa cum se întâmplă în cazul finlandezilor.
La nivel micro, putem crea “insule de normalitate” (Lucian Ciolan), unde fiecare elev are parte de atenția cuvenită, iar profesorul îi dăruiește acestuia felii de… firesc.
Nicoleta Călinoiu, absolventă master FPSE, 2017
Foto: Editura Trei și arhivă personală
Cartea este minunata. Si mie mi-a schimbat un pic perspectiva de viata, chiar daca viata mea nu are legatur cu cancelaria. Problema profesorilor din Romania nu este numai paradigma competitiei. Multi dintre profesorii din Bucuresti nu apuca, de multe ori, nici sa mearga la toaleta in pauze. Dar’mite sa mai apuce sa stea pe indelete de vorba cu colegii la o ceasca de cafea. In Bucuresti [inca!] sunt scoli in care se invata in trei [da! 3!] schimburi. Pauzele sunt de 5 minute si totul este „pe repede’nainte”. Deci… ideea este frumoasa, dar greu de implementat si asta nu ptentru ca profesorii evita colaborarea… 🙁 Parerea mea.
Vă mulțumim pentru interesul arătat blogului nostru și pentru acest comentariu!
Ideile exprimate în acest articol se bazează pe reflecțiile mele (și cartea este o mărturie, nu rezultatul unui demers investigativ riguros) care pornesc de unele aspecte observate. Nu pretind însă că sunt general valabile, motiv pentru care în text veți găsi formulări de genul: „Din păcate, profesorii români sunt, în mare parte, individualiști….” Acest articol nu are ca punct de plecare o cercetare în domeniu, deși cred că ar putea fi soluția perfectă care ar putea duce la confirmarea acestei ipoteze. Păcat că nu am citit cartea mai devreme! 🙂
Argumentul dvs. privind aceste școli unde se învață în trei schimburi, cu pauze de 5 minute, în care profesorii nu au timp nici să ajungă la toaletă este extrem de pertinent. Cred că sunt astfel de instituții în care profesorii se simt hăituiți. Întrebarea care se pune este următoarea: Ce îi împiedică pe profesori să se întâlnească 15-20 de minute după program (nu în fiecare zi, bineînțeles) pentru a discuta și găsi soluții împreună la problemele care apar? Mă gândesc că ar putea să existe astfel de scurte întâlniri periodice după încheierea cursurilor (posibile în cazul învățătorilor care presupun că au 4-5 ore de predare dimineața în astfel de școli, al profesorilor, pe catedre) în care să putem dezbate, cu deschidere, fără a ne feri să ne expunem problemele (care sunt și ele uneori interpretate drept slăbiciuni, fapt ce conduce la etichetări!!) Da, știu că „sistemul” nu ne ajută, că suntem subfinanțați, dar cred că acesta este și scopul „sistemului”. Acele dosare pentru gradația de merit nu fac altceva decât să sporească această competiție, în care suntem nevoiți să introducem hărtii peste hărtii (forțând unele cadre didactice să ajungă să solicite diplome/adeverințe și pentru acțiunile de voluntariat desfășurate cu elevii) pentru a ajunge la un venit decent. Nu spun că este ușor, mai ales atunci când ai propriii copii cărora vrei să le asiguri un trai decent, dar și cei de la școală sunt „copiii noștri”. Așadar, nu cred că există „nu pot”…nimeni nu pretinde să dăm mai mult decât putem sau să ne sacrificăm…cred însă că, din când în când, putem dărui ceva de mare valoare…puțin din timpul nostru…E posibil ca dvs. să fi văzut deja acest TEDtalk, dar vă las aici un link către o prezentare ce ne vorbește și despre aceste aspecte. https://www.ted.com/talks/rita_pierson_every_kid_needs_a_champion?language=ro Cred că dacă am asculta-o pe Rita Pierson atunci când greutățile ne copleșesc și am avea acel coleg/acei colegi lângă noi care să ne ajute fără a ne judeca, lucrurile ar sta altfel. Din nou, subliniez faptul că acestea sunt simple reflecții….
Apreciez mult efortul de a ne răspunde! Comentariul dvs. este un semn clar că aceste rânduri și-au atins scopul..au stârnit reacții…au devenit exact ce ne-am dorit…o invitație la dialog și la conștientizarea unor probleme.