Anul trecut am avut ocazia să fiu observatoare la o lecție într-o școală experiențială din Olanda, la clasa pregătitoare, și să fiu părtașă la o dinamică a unui proces de învățare construit în jurul elevului – recunoașterea competențelor lui, existența autonomiei în învățare, fiind două dintre principiile pe care aceștia se bazează.
Anul acesta am avut ocazia să fiu observatoare la o lecție într-o școală din România, la clasa pregătitoare, și să fiu părtașă la o dinamică a unui proces de învățare construit cu intenții bune, cu dorința enormă de a sprijini elevul, un proces care, însă, este “livrat” de mulți profesori din lipsă de modele sau fără a fi încurajați în a face lucrurile altfel.
Redau scenariile mai jos, construite în oglindă și pe scurt. E foarte important să subliniez că scenariile nu sunt definitorii pentru modul în care se face educația în România sau în Olanda.
Scenariul 1:
Într-o școală olandeză, să zicem la clasa pregătitoare, momentul de instrucție dintr-o secvență de învățare de 50 de minute durează 6 spre 7 minute, maxim. Mă refer aici efectiv la predare – cadrul didactic predă lecția în maxim 6 sau 7 minute – subiectul zilei era scrierea literelor.
După momentele de început, acesta anunță că urmează să predea și îi invită pe copii alături. Atenție, îi invită pe acei copii care vor să afle mai multe și oferă libertatea celorlalți, care susțin că știu subiectul, să facă altceva preț de câteva minute. La final, toți vor fi trebuit să completeze aceeași fișă de activități, dar fiecare își alege metodele proprii prin care duce la îndeplinire sarcina. Nu, nu există niciun risc – cadrul didactic își cunoaște elevii și își dă seama dacă unii dintre ei nu vor să participe de lene sau din rebeliune. Le permite, așadar, să se așeze în raport cu învățarea.
Distanța dintre cadrul didactic care explică și elev este mică, din punct de vedere spațial și emoțional. E un cerc al învățării foarte strâns format și siguranța emoțională pentru cei mai timizi este asigurată.
După 6-7 minute, cercul se dizolvă și fiecare pleacă să rezolve sarcina în felul lui, urmând ca apoi să arate cadrului didactic rezultatul muncii lor. Prin fața lui, la finalul activității, s-au plimbat așa: 2 tăvi cu nisip în care elevii au exersat literele, 4 construcții lego în formă de litere, fișe pe care au fost încercuite unele litere, litere scrise pe o tablă mică portabilă și un dans din brațe care formau literele. Cadrul didactic le-a oferit feedback asupra modului de exprimare a învățării, marcându-le în fișă obiectivul de învățare ca fiind atins.
Scenariul 2:
Într-o școală românească, să zicem la clasa pregătitoare, momentul de instrucție urmărit de mine dintr-o secvență de învățare de 50 de minute a durat 20-25 de minute, aproximativ. Mă refer aici efectiv la predare – cadrul didactic predă lecția în cam 20-25 de minute – subiectul zilei era tot despre scrierea literelor.
După momentele de început, acesta anunță că urmează să predea și îi invită pe copii în băncile lor. Atenție, îi invită pe acei copii să se așeze toți la locurile lor și să asculte lecția. La final, toți vor fi trebuit să completeze aceeași fișă de activități. Nu, nu există niciun risc – cadrul didactic își cunoaște elevii și îi tratează egal, iar vocea lui acoperă zumzetul copiilor din sală, în timp ce continuă să predea frontal până la final. Îi invită, așadar, să îl asculte.
Distanța dintre profesorul care explică și elev este mare, din punct de vedere spațial, cât și emoțional. E neclar ce formă capătă un astfel de spațiu în care elevii sunt în bancă, profesorul la tablă și sunt cel puțin 2 metri între tablă și primul rând – cei din ultimele bănci nu aud nimic și întreabă întruna ce au de făcut, “Ah, încă nu începem?” se aude la un moment dat sau “Doamna, dar eu nu am înțeles!”. Cadrul didactic nu îi aude pe cei care spun că ei știu să îl facă pe A deja sau dacă îi aude, nu are nimic pregătit pentru ei astfel încât să fie implicați în activitate. Îi ignoră, de cele mai multe ori.
După 20 de minute, profesorul merge printre bănci, reia în aproximativ 2-3 minute ce a predat la tablă și îi ajută pe cei care îi cer ajutorul. La final, după un haos ce caracterizează întregul management al clasei, îi este foarte greu să se întoarcă la catedră și să verifice însuşirea cunoştinţelor, înregistrate anterior în fişa de lucru. Prin fața ochilor cadrului didactic, s-au plimbat aceleași foi ridicate în aer, cu aceeași rezolvare a sarcinii de lucru. Cadrul didactic și-a dat “acordul” asupra modului de exprimare a învățării și le-a spus copiilor să pună fișele în portofoliu.
Ca observatoare, am rămas uimită de libertatea de exprimare a învățării acordată elevilor în școala vizitată din Olanda. Am văzut o dinamică foarte relaxată a însușirii învățării, așa cum am văzut și elevi care s-au reîntors la cadrul didactic după ajutor. Mi-a rămas în minte imaginea echipelor care lucrau împreună și elevi care scotoceau în rafturile cu resurse în căutarea inspirației. Am văzut zvâc, și implicare, și temeri, și nevoie de ajutor suplimentar.
Ca observatoare a celui de-al doilea scenariu, mi-a venit să plâng pentru că, în general, nu recunoaștem bagajul informațional cu care elevii noștri intră în clasă și cum insistăm să le explicăm că „litera A se scrie trasând o linie de sus în jos, apoi pe a doua din același punct din care am pornit cu prima, dar spre dreapta, și la mijlocul lor, unim cu o linie orizontală dreaptă”. Auzeam copii care spuneau că ei știu asta, că o fac în mod natural, replici precum „uite, eu încep de jos să îl fac pe A, e o problema?”, că se plictisesc la activitate. Îi vedeam și pe alții care doreau să rezolve mai repede, păreau atrași de sarcina de lucru, dar temători să nu meargă cu un pas înaintea explicațiilor doamnei care le-a zis să aștepte. Am văzut, de asemenea, copii pentru care prezența cadrului didactic lângă ei și reluarea explicațiilor reprezentau un echilibru major și am văzut și cadrul didactic prezent cu toată ființa lui lângă acești copii.
Am mai tras și multe alte concluzii, pe care vă las, însă, să le descoperiți și voi.
În final, aș dori să punctez că două scenarii reprezintă o îndemnare să ne uităm la ceea ce facem și la efectul acțiunilor noastre asupra copiilor. Lipsa promovării modelor din școala românească de a educa altfel copiii este o realitate, dar nu trebuie să fie o piedică.
Putem “deconstrui” procesul privindu-l de pe margine.
Carmen Proteasa, absolventă master Strategii Inovative ale Învățării, promoția 2013-2015
Sursa foto: poză făcută cu ocazia vizitei la școala experiențială BS De Fonkeling din Olanda (arhiva personală), decembrie 2016
