Școlaritatea aduce schimbări importante în viața unui copil, atât în planul dezvoltării somatice, cât şi a celei psihice. De asemenea, planul relațional cunoaște și el modificări în timpul acesteia. Este o perioadă complexă, în care micul școlar se confruntă cu cerințe noi, deosebite de cele din etapa precedentă.
Ce putem face noi, cadrele didactice, care desfășurăm activități, curriculare sau extracurriculare, cu un copil în această perioadă pentru a-l ajuta? Trebuie, firește, să facilităm atât adaptarea elevului la cerințele școlii, cât şi a școlii la nivelul elevului. Aceste cerințe cu care se confruntă copilul sunt, de fapt, solicitările la care este supus, stimulându-i toate capacitățile sale de adaptare şi o diversificare a conduitelor. Noi, profesorii, suntem „veriga” principală dintre posibilităţile şcolarului de adaptare şi punerea în practică a acestora.
Am ținut cont de toate aceste aspecte în activitățile cu elevii mei, recurgând la câteva strategii pe care le voi prezenta în continuare.
În primul rând, am încercat să le induc „iluzia deplinei libertăţi” sau a „libertății înţelese”, în termenii lui J.J. Rousseau (1973) care afirma faptul că „nu este supunere mai perfectă decât aceea care păstrează aparenţa libertăţii; copilul nu trebuie să facă decât ceea ce vrea el, dar el nu trebuie să voiască decât ceea ce voieşti tu să facă; nu trebuie să facă un pas fără ca tu să-l fi prevăzut, nu trebuie să deschidă gura fără să ştii ce va spune”. Călăuzindu-mă după acest principiu, pot acţiona subtil, din umbră, în activităţile cu şcolarii.
Am încercat să apelez la complianţă în cadrul activităţilor desfăşurate cu elevii, în calitate de consilier şcolar (activităţi de consiliere la clasă), dar şi în cadrul şedinţelor de consiliere individuală, cu colegele mele învăţătoare (sugerând folosirea complianţei, ca modalitate de abordare a elevilor).
Complianţa este fenomenul psihosocial prin care se determină modificarea atitudinilor şi comportamentelor ţintei, ca răspuns la dorinţa agentului de schimbare. Ţinta, în cazul de faţă, este reprezentată de către elevi, iar agentul de schimbare – noi, cadrele didactice. Prin acest fenomen psihosocial, încerc modificarea atitudinilor şi comportamentelor elevilor, în funcție de dorinţa mea. Ţinta poate fi reprezentată şi de o singură persoană, grupuri sau colectivităţi largi. Agentul de schimbare poate fi o persoană (învăţătoarea) sau un grup (colectivul de cadre didactice).
Modificarea atitudinilor şi comportamentelor se realizează pe două căi: prin persuasiune (care este o formă de comunicare şi, indirect, de influenţă socială) şi prin manipularea cadrului interacţional – mod de influenţare socială prin excelenţă.
Obţinerea complianţei poate avea un caracter prosocial sau egoist, ea poate fi în beneficiul ţintei, al elevului, chiar când aceasta nu conştientizează pe deplin acest lucru, dar agentul de schimbare este un factor responsabil (ca în cazul educaţiei). De exemplu, organizez cu şcolarii din clasa a II-a, în cadrul orei de „Joc şi mişcare”, diverse jocuri sportive de întrecere şi pentru că sunt puse premii în joc, elevii sunt atraşi de acestea şi se mobilizează intens pentru concurs, neconştientizând faptul că, pregătindu-se pentru concurs, ei de fapt îşi exersează anumite deprinderi de lucru, de joc.
Manipularea, dimpotrivă, presupune utilizarea tehnicilor de influenţă socială în interesul unilateral al sursei, în defavoarea ţintei. De aceea este foarte important să conștientizăm faptul că modificările comportamentului elevului trebuie să fie doar în avantajul acestuia.
Specificul ambelor tehnici de influenţare constă nu doar în a-i face pe elevi să se supună voinţei învăţătoarei, ci și în a le crea senzaţia că supunerea lor este liber consimţită, ei păstrându-şi un puternic sentiment de liberă opţiune, de libertate şi autonomie.
Nu toate tehnicile de obţinere a complianţei sunt la fel de eficiente în modificarea atitudinii şi a comportamentelor. Forţa sau autoritatea modifică comportamentul, dar mai puţin atitudinea (pot impune, de exemplu, elevilor să dea dovadă de fair-play în timpul unui meci de fotbal și ei pot să se supună doar în prezenţa mea, fără să modifice și abordările ulterioare ale acestui joc). Persuasiunea este eficientă în schimbarea atitudinii, dar uneori poate fi mai puţin eficientă în schimbarea comportamentelor. De exemplu, elevii sunt convinși că este corect să arunce hârtiile la coş, dar nu o fac întotdeauna.
Voi prezenta doar câteva tehnici de influenţă socială pentru schimbarea atitudinilor şi comportamentelor, ce pot fi folosite la vârsta şcolarităţii:
- „Piciorul în uşă” – a) cer elevului ceva fără însemnătate, care poate avea legătură cu ceea ce mă interesează sau nu; b) adresez solicitarea reală. Exemplu: cer elevului să-mi arate ce carte citeşte, apoi îl rog să-mi facă un scurt rezumat al capitolelor citite.
- „Trântitul uşii în nas” – a) cer la început foarte mult (ceilalţi se scandalizează şi refuză, „trântesc uşa în nas”; b) adresez solicitarea reală. Exemplu: cer elevilor să lucreze suplimentar câte 10 probleme zilnic, iar ei protesteză; apoi le cer să lucreze doar 5 în fiecare zi.
- „Tehnica atingerii” (Touch) – ating uşor braţul celui de la care cer ceva. Exemplu: când cer unui elev excesiv de timid să iasă la tablă, îi ating uşor braţul.
- Tactica lui „Da…dar/şi în loc de Nu” – voi folosi numai „Da” chiar şi atunci când nu sunt de acord. Exemplu: la întrebarea adresată de elevi „Am putea prelungi ora de educaţie fizică şi în ora de educaţie civică?”, voi răspunde: „Da, dar veţi avea dublu de muncit, veţi scoate singur notiţele (ceea ce e foarte greu pentru voi) şi veţi avea de învăţat fără explicaţiile mele, deci …
- „Ignorarea comportamentului nedorit” – Exemplu: deşi elevul X ştie că mă deranjează să îl găsesc la începutul orelor aşteptându-mă în dosul uşii, el repetă acest lucru; nu îi mai fac observaţii, mă prefac că nu îl văd. Singura cale de a stinge un comportament nedorit al celuilalt este ignorarea, indiferenţa, lipsa de reacţie.
- „Tactica paşilor mici sau a feliei de salam (Tactica Salami)” – ceea ce nu se poate obţine dintr-o dată, se poate obţine treptat, în timp şi cu răbdare. Exemplu: Maria este o fetiţă retrasă, mereu refuză să se implice în pauză în jocul colegilor. Stă retrasă în clasă. Pentru început, o rog să stea afară, în curte, dar tot singură; după o perioadă de timp îi cer să urmărească doar jocurile copiilor care îi plac mai mult, apoi îi cer (după aproximativ o săptămână) să se integreze în jocul lor.
- „Tactica complimentării şi a politeţii” – Andrei nu refuză niciodată când îi cer să facă lista cu absenţii clasei. Îi spun că nimeni nu este atât de priceput ca el în a face această listă.
- „Confidenţele pentru a afla un secret” – a) iniţiez o discuţie şi fac confidenţe; b) celălalt îmi face şi el. Exemplu: Ştiu că Dan refuză să stea în bancă cu Oana, însă nu cunosc motivul; îi povestesc lui Dan că nici eu nu mi-am simpatizat în şcoală toţi colegii şi îi dau exemple de anumite situaţii trăite de mine.
Prin complianţă, comunicare persuasivă şi tehnici speciale la vârsta preşcolară mică, urmăresc modelarea componentelor cognitivă, afectivă, dar mai ales comportamentală a elevilor.
Bibliografie:
- Boncu, Ş. (2002). Psihologia influenţei sociale, Editura Polirom, Iaşi
- Constantin, A. (2004). Conflictul interpersonal, Editura Polirom, Iaşi
- Rousseau, J.J. (1973). Emil sau despre educaţie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Nicoleta – Valentina Gafiţa, absolvent Master FPSE, Profesor consilier
Sursa foto: arhiva personală
