Imaginați-vă că sunteți la școală, în prima săptămână din clasa a V-a și vă pregătiți să vă cunoașteți dirigintele sau diriginta. Oare ce lucruri minunate v-a pregătit? Poate nu veți fi surprinși că tema este „Clasa la prima întâlnire cu dirigintele – regulamentul școlar – drepturi și îndatoriri”, pentru că ea reflectă deja un mod de interacțiune cu care școala v-a obișnuit. Întoarceți-vă la a fi adultul din ziua de azi și recitiți titlu lecției cu ritmul sacadat și tonul unui anunț al poliției. Nu sunteți surprinși de cât de bine se potrivește cu tema? După ce trece surprinderea, conectați-vă și la un ușor sentiment de teamă pentru că nu ați fost surprinși de acest exemplu real de temă pentru prima oră de dirigenție.

Înainte de a merge mai departe vreau să fac explicit faptul că acest articol nu este despre modul în care diriginții și dirigintele se dedică profesiei de educator. Cu alte cuvinte: „Nu persoana este problema, ci problema este problema”. Articolul este o reflecție asupra cadrului creat de dirigenție și a modului în care acesta deformează mesajul educațional. Indiferent de câtă implicarea dau dovadă cadrele didactice și de standardele de etică profesională pe care le aplică, interacțiunile lor cu elevii vor fi condiționate de acest cadru.

Centrul absent al problemei

Ce este dirigenția? Dicționarul ne oferă un răspuns pe cât de vag, pe atât de simptomatic: „îndrumare și supraveghere a unei clase de elevi de către diriginte” (Marcu, F. Marele dicționar de neologisme, 2000) și aduce inconfortabil de mult cu titlul unei cărți a lui Foucault dedicată apariției închisorii. Dacă intrați pe dexonline.ro veți vedea că din anii ‘50 și până astăzi definițiile nu au evoluat foarte mult – pe lângă „îndrumare” și „supraveghere”, unele mai includ și ideea de „conducere”. Dirigenția își are originea înainte cel de Al Doilea Război Mondial, dar nu-mi propun să sondez atât de departe în acest articol.

Am apelat la dicționar în loc de studii științifice, nu pentru a ilustra înțelegerea ei în cultura populară, ci pentru că nu am reușit să identific nici un studiu recent (singura încercare de scientifizare a temei din ultimii 30 de ani pe care am întâlnit-o a constat în niște note de curs din 1992).

Dacă cineva și-ar propune să facă totuși un studiu, o definiție de la care ar putea pleca ar fi că dirigenția este un ansamblu de practici cu scop educațional, centrate pe disciplinare. De ce practici și nu o disciplină? Pentru că îi lipsește un  corp de cunoaștere în legătură cu care să-și propună să faciliteze accesul elevilor. Atunci când nu-și propune direct să disciplineze, dirigenția împrumută conținuturi din multe domenii de cunoaștere, pe care le folosește ca să-și justifice mesajul. Voi reveni mai jos asupra acestui aspect.

Totuși, cum reușește dirigenția să-și mențină coerența și să-și atingă obiectivele fără susținere teoretică și fără un corp de cunoaștere? Cred că sunt două mecanisme principale: pe de o parte, este ținută laolaltă de un set de documente oficiale, iar pe de alta de o proiecție din exterior – cu toții știm ce este dirigenția, deși nimeni nu știe ce fac ceilalți. Nu voi insista pe cel de al doilea mecanism și pe modul în care produse ale culturii populare  – cum este filmul „Extemporal la dirigenție” – sau practici, precum „ședința cu părinții”, contribuie la menținerea acestei proiecții. În schimb, haideți să vedem cum concep documentele oficiale poziția dirigenției.

Până nu de mult, rolul de diriginte era atribuit de direcțiune și nu putea fi refuzat (OMECI nr. 5132/10.09.2009). Mai recent, această prevedere a dispărut din documente (OMEN nr. 5115/ 15.12.2014), dar nu știm dacă a dispărut și din practici. Oricum, ideea de subordonare și raport ierarhic este clar prevăzută în relația cu elevii, față de care dirigintele își asumă un rol de „organizare”, „coordonare”, „monitorizare” și „informare”. Termenii sunt ceva mai prietenoși decât „îndrumare”, „supraveghere” și „conducere”, dar dacă ne uităm la cum sunt ei descriși prin sarcinile atribuite dirigintelui devine evident că diferență este superficială. Pe lângă sarcini administrative de gestionare a bunurilor din clasă și a documentelor școlare, ele se centrează pe disciplinare: motivarea absențelor, stabilirea notei la purtare, aplicarea de sancțiuni și întocmirea unui raport scris asupra situației școlare și comportamentale a elevilor.

Formalism și colonizarea alterității

Există și o serie de sarcini educaționale pe care diriginții și dirigintele trebuie să le îndeplinească, iar  reverberațiile sunt mai largi decât s-ar putea anticipa la o primă vedere.

Conținuturile la care trebuie să facă referire un diriginte sunt nenumărate, iar dacă cineva chiar ar sta să le numere și-ar da seama de ridicolul și impostura din spatele lor. Într-o planificare pentru clasele V-VIII am găsit înșiruite 29 de tipuri de educație/tematici de care trebuie să se țină cont în proiectarea activităților, precum: igienă personală, sănătatea reproducerii, educație pentru pace, educație juridică, educație rutieră, folclor, studii europene, agroturism sau voluntariat. Cui servește această impostură? Decidenților care, atunci când sunt interpelați de oricine – de la părinți și societate civilă, până la membrii parlamentului, Comisia Europeană sau OECD – pot spune cu conștiința curată: „Se face!”, indiferent de subiect. Rezultatul este o societate disciplinată, căreia i se subminează orice încercare de reflecție critică.

Dincolo de imposibilitatea de a atinge într-o manieră cu sens chiar și o fracțiune din conținuturile pe care și le propune, dirigenția apelează la fenomenul de colonizare a alterității pentru a-și propaga mesajul: orice conținut, prin inserarea între momentul de motivare a absențelor și cel al discutării notelor la purtare, este parazitat de mesajul „Fiți cuminți!”. Haideți să reformulăm situația în termeni practici: cât de încurajați v-ați simți să discutați despre igiena personală sau despre activitățile voastre de timp liber cu persoana care vă va aplica ștampila notei la purtare? Probabil o veți face, dar veți fi cuminți în exprimare.

Ideile pe care nu le lași să moară

Din când în când, dirigenția este infuzată cu conținuturi și sarcini legate de consilierea în carieră. Nu de ieri, de azi, ci din timpuri imemoriale. De fiecare dată fără formare, fără sprijin, fără materiale. Cel mai recent exemplu este trecerea în sarcina cadrelor didactice cu rol de diriginte a programei de „Consiliere și dezvoltare personală” pentru clasele V-VIII. Eșecul este previzibil și a fost la un pas să se materializeze peste vară, când Ministerul Educației a analizat variante de reducere a numărului de ore în învățământul preuniversitar. Victima din toate variantele analizate: „Consilierea și dezvoltarea personală”. Decidenții și-au dat seama până la urmă că nu este timp pentru schimbare și, pe moment, au amânat-o. Nu este greu de anticipat cum totuși această mișcare se va produce în toamna viitoare și cum dirigenția va fi folosită să cauționeze înlocuirea unei programe, articulată pe un set de competențe și fundamentată pe studii, cu practici de informare și disciplinare.

Din cele de mai sus nu este greu să vezi cum pentru consilierea în carieră asocierea cu dirigenția este negativă, deformând scopul și mesajul ei. Seturile opuse de valori cu care vin cele două nasc tensiuni, pe care fiecare cadru didactic și elev trebuie să le rezolve cum crede („Care este consilierea în carieră: cea normativă de la dirigenție sau cea explorativă propusă de consilierul școlar?”).

Acesta este doar un exemplu, iar procesul ilustrativ se poate relua cu fiecare dintre zecile de tipuri de conținuturi pe care dirigenția și le asumă nominal. Relația este una sufocantă și rezultatele sterile. Nu doar elevilor li se spune să fie cuminți, ci și societății. Poate este momentul să punem altceva decât disciplina în centrul practicilor educaționale.

Mihai Iacob, doctorand al Facultății de Psihologie și Științele Educației, Universitate din București

Distribuie: