Am optat pentru liceul pedagogic din dragoste pentru învățătoarea mea care era la ultima generație de elevi și suferea că “nimeni nu o urmase”. Liceul mi s-a părut un șir lung de provocări: de la învățătoare metodiste pretențioase la profesori ce ne identificau mereu cu ”generația de aur Marin Sorescu”, denumită pentru faptul că nivelul elevilor era de excepție. Eram mândria liceului și trebuia să ne păstrăm strălucirea. Destul de greu pentru niște adolescenți ce aveau în plan mici strategii prin care să își afirme mai degrabă nonconformismul!
Am obținut repartiție la ”cea mai nouă școală din oraș” (fusese dată în folosință cu un an înainte de a finaliza cei cinci ani de studii și tot timpul mă gândeam că dacă aș fi făcut doar patru ani de liceu, ”am fi fost de-o seamă…”). În vară, am trecut pe lângă școală și am avut dorința de a intra să îi văd clasele, căci din septembrie urma să fiu ”învățătoare”. Școala era pustie, iar într-un colț al curții, portarul uda copăceii ce fuseseră plantați nu de mult timp în spațiul unde începea să se contureze o grădină. Am cerut respectuos voie să intru în școală, ”pentru că din toamnă vin aici”. Portarul, fără să își întrerupă activitatea, s-a uitat la mine și m-a întrebat ”în ce clasă”. M-am oprit din reverie, emoția mi-a înghețat pe față și, nedumerită că nu transmiteam faptul că sunt învățătoare, i-am răspuns că voi fi cadru didactic. Neîncrezător și plictisit să verifice și altfel informația, mi-a arătat pe unde puteam să pătrund în clădire. Am intrat în fiecare sală și am încercat să nu pierd nimic. De parcă toate erau ale mele, de parcă în toate urma să predau…
În toamnă, directorul școlii m-a primit în biroul său, iar după ce m-a măsurat cu privirea, în câteva minute, mi-a spus tot ”istoricul” meu de licean. Bine că era un istoric cu care mă mândream, însă m-a surprins că își rezervase timp să meargă la liceu și să se intereseze de cine îi vine în colectiv.
Prima zi în cancelarie am stat stingheră într-un colț. Ca un elev ce încă nu se obișnuia că spațiul acela tabu că era acum și spațiul meu. Regulile erau stricte (la 8 începeau orele, la 7.30 trebuia să fi venit la școală, până la 7.40 condica era scrisă). Dacă se întâmpla să ajungi la 7.50, directorul doar se uita discret la ceas, iar gestul era o mustrare copleșitoare pentru mine. Însă nu mă avertizase nimeni că scrierea în condică cu culoarea roșie e rezervată abaterilor. Și da, am scris prima dată condica cu roșu. O colegă binevoitoare m-a văzut și mi-a explicat. Cam târziu. Deja de o săptămână scrisesem așa… Am reparat.
Colegele mi-au spus că trebuie să vin la ”consfătuiri”, adică o ședință făcută de inspectoare cu toți învățătorii din județ. În liceu, fusesem doar la un cerc pedagogic, nu știam că sunt și alte tipuri de întâniri. Mi-am luat cumințică agenda și pixul să notez. Pentru o fixare mai bună, inspectoarea (care era foarte bine pregătită!), corela informația nouă cu aspecte din practica cu care se confruntase. Pentru că apăruseră în anul acela inclusiv programe noi. Încercam să nu pierd nimic, iar atunci când nu aveam ce analogii să fac, notam ad literam pentru o deslușire ulterioară…Toată ședința m-am simțit ca un călător disperat ce aleargă după un tren în viteză și încearcă să se agațe de ceva pentru a nu rămâne în urmă..
Întâlnirea cu copiii de clasa I și cu părinții lor a fost plină de emoție. Privirile părinților îmi spuneau ”ce o să îi învețe copilul ăsta pe copiii noștri?”. Statura mă dezavantaja. Păream un elev de clasa a VIII a mai degrabă. Așa că, în prima ședință le-am explicat etapa psihologică prin care aceștia trec. Nu știu cum am spus, cum am făcut, efectul a fost că se simțeau intimidați să vorbească la ședințe. În toți cei patru ani, nimeni nu a scos o vorbă la ședințe. Tot ce le spuneam, era bine. Știam că nu e așa, însă de fiecare dată era o adevărată provocare să le aflu părerile.
Cu elevii a fost și mai frumos! După sute de ore de practică, mă gândeam că ”nu știu nimic”, ”dacă îi traumatizez? ” cum ne tot repeta în glumă dirigintele în timpul liceului. În prima zi de școală, Lenuța, o fetiță mărunțică din prima bancă, a plâns. Am luat-o în brațe și nu am corelat informația asistentei medicale la controlul de început de an că îi găsise insecte nepotrivite prin păr. Am realizat vreo două săptămâni mai târziu..Muuult prea târziu. Dar a trecut.
Într-una din zile, în timpul orei, a deschis ușa asistenta și m-a făcut să înţeleg, mai mult prin semne, că vine să îi vaccineze. Pe atunci, așa era procedura. Mi-am întrerupt puțin ora să o ascult și am continuat-o fără să mă abat.
Pe catedră îmi puneam un bilețel cu ce am de făcut în timpul orei, inclusiv timpul alocat. Să pot regla orice întârziere, să nu cumva să scap ceva. După nici zece minute, și-au făcut apariția în ușă medicul școlii și asistenta. La vederea lor, 34 de copii au început brusc să plângă în cor. Nu știam că informația respectivă era pentru a-i pregăti psihologic pentru asta. Nu știu cum i-am liniștit.
În fiecare zi mă umpleam de inocența lor, de modul candid și sincer în care își expuneau nedumeririle și neînțelegerile. Dar, recunosc, după amiaza trebuia să stau măcar o jumătate de oră să mă odihnesc pentru a face față zilei următoare. Simțeam că în fiecare zi mă epuizam și renășteam în același timp. Și asta a durat 10 ani.
După, au fost alte debuturi: mediul universitar, formarea adulților. Altă lume, alte provocări înțelese altfel doar pentru că în anul de debut în învăţământ am intrat în contact cu colegi foarte bine pregătiți și implicați, serioși care discutau în cancelarie subiecte educative (director, inspector, colege) și pentru că în 10 ani, aproximativ 100 de copii și-au intersectat destinele cu al meu…
Mariana Dogaru – doctor în Științele Educației, Universitatea București
Sursa foto: aici
Foarte frumos scris!
Ar fi tare bine sa nu uitam niciodata ca toti am fost la inceput! ☺