A venit vremea acelei compuneri cu titlu impus: ,,Prima zi de școală”! Probabil am păcătuit și eu dându-le-o elevilor mei ☺ Dar nu despre prima zi de școală ca elev o să scriu, ci despre prima zi de școală ca profesor! Hm…de fapt nu e chiar prima zi de școală, este prima zi de școală ca profesor în București. Îmi alesesem o școală care se afla în cartierul în care locuiam. Măcar să fie aproape, mi-am spus…A venit și momentul primei ore de limba și literatura română la clasa a VII-a. Am intrat cu emoțiile acelea care îți înmoaie genunchii, dar am pășit hotărât pe tocuri (nu cea mai înțeleaptă alegere pentru mine) până la scaunul de la catedră. Nu m-am așezat, dar m-am sprijinit…le-am povestit despre mine, mi-au povestit despre ei..ne-am tatonat și dintr-o dată s-a deschis ușa sălii de clasă și a apărut cel care mi-a creat această amintire despre prima mea zi ca profesor în București. Vorbea tare, m-a sfidat și s-a adresat colegilor (mai mult a țipat la ei!)…eu am vorbit calm, m-am prezentat și l-am rugat să facă același lucru…a început să râdă.
,, Nu i-ați spus de mine?” i-a întrebat pe colegi…
,, Ba da, mi-au spus că nu ești prezent, dar aș vrea să îmi spui tu despre tine.”
,,Mai lăsați-mă cu vrăjeala! Vă știu eu pe toți profesorii! Toți sunteți la fel!” Și m-a tratat la fel cum, probabil, i-a tratat și pe ceilalți colegi de-ai mei: a vorbit tare, peste mine, și-a jignit colegii și a cântat tot restul orei … manele (am înțeles ulterior că făcea acest lucru pe la nunți și am aflat și cine este Salam☺).
Într-un moment de respiro, uitând și cea mai mică urmă de pedagogie și psihologie învățate la modulul de psihopedagogie în timpul facultății, mintea mea de proaspăt absolventă a unui masterat în Antropologie Culturală și Literatură Universală nu a putut să transmită prin limbaj decât cerința prin care îi rugam să îmi scrie câteva rânduri despre cum și-au petrecut vacanța de vară!?!! L-am rugat și pe el să facă același lucru și l-am tentat, spunându-i că o poate face așa cum simte. A scris! Am citit 3 texte și le-am analizat din punctul de vedere al ideilor, al limbajului, al stilului. L-am analizat și pe al lui, punând lumină pe limbaj și stil-menționând că argoul este o formă de limbaj.
La sfârșitul orei l-am chemat, m-am prezentat din nou lui, l-am rugat să îmi dea timp să ne cunoaștem și chiar m-am adresat cu apelativul ,,frate”. Ionuț, căci el este elevul sursă a amintirii mele, nu mi-a deranjat orele cât a mai stat, cam un semestru, deoarece a decis să nu mai frecventeze școala… plecase în Germania, așa cum aveam să aflu peste câteva luni, când o colegă mi-a spus, cam îngrijorată că sunt așteptată de cineva, transmițându-mi în același timp că, dacă am nevoie de bodyguard îl anunță ea. Mă căuta un prieten al lui Ionuț, îl trimisese acesta să vină să îmi spună: ,, Săru’mâna, Doamna!”. Apoi, la vreun an am auzit, mergând într-o vară prin cartier, același salut de pe celălalt trotuar. Ionuț era bine, se întorsese în țară.
De curând, povestind această experiență a mea, am fost întrebată dacă aș mai proceda la fel. Inițial, gândindu-mă la cunoștințele acumulate am crezut că nu, dar reflectând îmi dau seama că abordarea mea ar fi similară. De ce? Pentru că nici pedagogia, nici psihologia nu te pregătesc să fii om. Ca profesor, fiind empatic și conștient de istoria fiecărui om (Ionuț avea 17 ani și era repetent atunci când l-am cunoscut), și mai ales creând cu elevul o relație ce nu se bazează pe etichetările colegilor de cancelarie, nu transformi o experiență de acest gen în știre la ora 5! Ionuț al vostru cum este?
Sursa foto: aici
Adriana Iancu, masterand anul II, profesor Limba și Literatura Română
Foarte frumoase si educative articolele. Abia astept sa vad cat mai multe comentarii pe acest site. Multumesc.