Aceasta ar fi fost reacția mea la orice discuție despre copii, până acum vreun an. Era mai degrabă o frică nejustificată de necunoscut, o lipsă de experiență în interacțiunea cu ei, eu neavând nici frați și nici copii. Nu aveam de fapt vreun motiv specific să nu-mi placă. Mi s-a dovedit între timp contrariul… În educație, avusesem până anul trecut experiență doar cu adulți, ca asistent universitar, și asta mă ținea în continuare departe de lucrul cu copii. Odată cu decizia de a da admitere la un masterat în Științele Educației, mi-am propus să ies totuși din zona mea de confort și să mă înscriu ca arhitect voluntar în programul De-a Arhitectura, care propune de fapt un curs opțional de arhitectură, timp de o oră pe săptămână alături de învățător sau profesor, în fiecare din ciclurile de învățământ preuniversitar. Și ca să îmi confrunt toate fricile am ales să predau la clasa a III-a.
Am ales școala 113 de la Piața Sudului unde, la clasa a III-a D, alături de o învățătoare absolut remarcabilă și dedicată, timp de o oră, vorbesc despre arhitectură unui grup de 29 de copii de 9-10 ani. Prin urmare, sunt persoana resursă din exteriorul școlii. Materialul de curs este foarte bine structurat și toate noțiunile, chiar și dintre cele mai avansate, sunt adaptate nivelului lor de înțelegere și percepție.
Povestea aici e simplă și frumoasă. Sunt așteptat de fiecare dată cu un val de îmbrățișări. Copiii sunt încântați de informațiile prezentate în cadrul lecției, în primul rând pentru că sunt diferite tot ce au făcut ei până acum, dar și pentru că au și o latură practică pe care ei la această vârstă încă o asimilează cu joaca.
Ca în orice grup, am putut identifica personalități de toate felurile, diagnosticând potențialul și dificultățile fiecăruia. Cei îndrăzneți și vorbăreți, cei care sunt mai sensibili și emotivi, cei retrași, cei care sunt stăpâni pe ei, cei care au nevoie de confirmări la fiecare pas, liderii, dar și `copilul-problemă`, în care eu am văzut, încă de la început, cel mai mare potențial. Și dincolo de adaptarea unor noțiuni avansate pentru nivelul unor copii de 10 ani, adaptarea felului în care se transmit acele noțiuni este la fel de importantă, iar aici e necesară munca de echipă cu învățătorul care îi cunoaște mult mai bine.
În apropierea Crăciunului, am profitat de un exercițiu practic pe care l-am făcut cu ei și pe care l-am dus la un alt nivel. Exercițiul presupune construirea unei piramide regulate cu baza triunghi prin lipirea între ele a patru bețe precum cele pentru frigărui. Au lucrat în echipe de câte doi, fiecare cu colegul de bancă, iar eu și învățătoarea i-am asistat și individual unde a fost nevoie. După ce le-au construit au fost îndrumați să le decoreze ca pentru Crăciun, dar nu cu decorațiuni din comerț, ci la alegerea lor cu tot felul de ambalaje, ațe, plastilină, hârtii, pentru a le încuraja inițiativa și a le dezvolta creativitatea.
Ce a urmat, fără ca ei să știe la începutul exercițiului și fără să fie cerut de temă, a fost să construim din toate cele 29 de piramide suprapuse o piramidă mai mare cu rol de brad de Crăciun. Rezultatul urma să fie fabulos. Însă, până acolo, esențială era ordinea în care erau așezate piramidele pentru că, desigur, fiecare își dorea să fie în vârf.
Pentru că apucasem să-i cunosc cât de cât, am decis împreună cu Laura, învățătoarea lor, să inversăm cumva ierarhia și să ne folosim de acest exercițiu ca să încurajăm pe fiecare așa cum are nevoie. Astfel, după ce le-am arătat fotografii cu piramide umane cum sunt acelea de la circ sau din petrecerile de stradă din Spania, le-am explicat că rolul fiecăruia este important și că este esențială munca de echipă. Prin urmare, pe cei mai stăpâni pe ei și mai curajoși i-am așezat la bază explicându-le că ei pot reprezenta o fundație solidă. Și, pe măsură ce urcam către vârf, am așezat piramidele celor care aveau din ce în ce mai multă nevoie de încurajare.
În vârf, am așezat piramida lui Denis, `copilul-problemă` al clasei, explicând tuturor că din poziția lui din ultima bancă are rolul pe care îl îndeplinea cel din vârful catargului unei corăbii, el de altfel fiind un copil sociabil, dar cu probleme vizibile de comportament din cauza mediului familial. Mi s-a atras atenția ulterior, când am povestit totul, că e posibil să fi făcut o greșeală pentru că am validat un comportament ieșit din limitele permise. Din fericire, situația a fost salvată de context, fiind una din ultimele ore de dinainte de vacanța de Crăciun, cu toată vânzoleala și nerăbdarea celor mici de a pleca în vacanță. Atenția lor în acel moment era direcționată în altă parte și am profitat de prima lecție de după vacanță să povestim mai pe larg, stimulându-le de asemenea autoreflecția și autoevaluarea.
Denis, de fapt, rămânea mereu în urmă cu lucrul la piramida lui și când am realizat motivul l-am și surprins în câteva fotografii. El a preferat să-și ajute colegii înainte de a-și termina sarcinile proprii, iar în clasă erau cel puțini 3-4 colegi care au confirmat că au fost ajutați. Așadar, am validat până la urmă un comportament demn de toate laudele, ce-i drept punctual, însă încurajarea a funcționat din plin pentru un copil foarte capabil care are doar nenorocul să crească într-o familie cu probleme.
Am să explic la final de ce am făcut referire la această experiență, câtă vreme eu îmi doresc pe termen lung să mă întorc în învățământul universitar. În mod cu totul neașteptat, experiența lucrului cu copiii mi se pare acum mai mult decât necesară unui cadru didactic universitar. Este în primul rând o lecție. În fața copiilor, orgoliul și vanitatea nu-și au locul. Și nu este vorba despre a te coborî la nivelul lor, ci despre un soi de smerenie, de sinceritate și autenticitate. Un copil nu-și pierde doar atenția atunci când ai o atitudine nepotrivită, ci și încrederea în tine ca adult, riscând dezvoltarea unor frici și a unor diverse tipuri de limitări.
Responsabilitatea este astfel uriașă pentru că simți cu adevărat rolul formator pe care îl ai față de acei copii. Aceasta ar fi lecția pe care au nevoie să o învețe toate cadrele didactice din universități, iar eu aș face o astfel de experiență obligatorie pentru ei.
Ionuț Gabriel Mândrișcanu-masterand, Învățare, Inovare și Coaching în Educație, anul al II-lea, FPSE
