Studenți fiind am avut, cu siguranță, cu toții parte de unele prelegeri anoste, care păreau interminabile și nu reușeau să ne mențină atenția trează pentru mult timp. Cu toate acestea, sunt convinsă că ați participat și la sesiuni de formare transformatoare, așa cum s-a întâmplat și în cazul meu.

Una dintre principalele calități ale școlii este antrenarea răbdării, competența transversală – probabil ne-intenționată – care te însoțește pe drumul vieții, într-o logică a recompensării întârziate a învățării (delayed gratification) cu care ne-am obișnuit și în virtutea căreia funcționăm până la finalul vieții.

Am fost dată la sport încă din copilărie, probabil pe ideea de a nu pierde timpul sau “de a nu bate mingea pe maidan”. Mai întâi am încercat dansurile, loc în care chiar mă simțeam ca o balerină, iar mai apoi, pe la 8 ani, am mers la scrimă, o veche pasiune de-ale tatălui meu.

Vara caldă  a anului 1995. Undeva la etajul cinci din clădirea aparținând complexului studențesc Leu, prima generație de pedagogi post revoluție termina facultatea. În aer se amestecau anxietăți pre-licență, oboseli caniculare și, probabil, bucuria unor începuturi ce aveau să vină.