În timpul masteratului de Strategii Inovative ale Învățării (acum Învățare, inovare și coaching în educație), am fost preocupată de dezvoltarea morală a elevilor pentru că mă interesa cum se formează sistemul lor de valori și cum devine școala un mediu al educației valorilor . Mă fascina acest subiect și am primit mult sprijin în a-l dezvolta.
Dar oare la ce se referă dezvoltarea morală și de ce poate fi un subiect interesant?
Ei bine, este vorba despre modul în care noi, oamenii, ajungem să îmbrățisăm și ne raportăm la valorile universale care ne guvernează și care organizează acțiunile de zi cu zi. E un proces care se întinde pe mai mulți ani, pornește din copilărie, se oprește la maturitate, iar sedimentarea apare de-a lungul vieții. Asta zic Kohlberg, Nucci și alții care au studiat subiectul.
Mai întâi, hai să ne explicăm de ce ne comportăm cum ne comportăm:
Potrivit lui Larry Nucci & Co., un psiholog american, autorul meu preferat, există câteva domenii care se suprapun în capul nostru atunci când noi luăm decizii. Acelea sunt:
–domeniul moral : standarde ale binelui și răului acceptate social și de obicei este vorba despre a nu face rău fizic altor persoane, a nu fura, a nu strica proprietatea altcuiva (acestea sunt oarecum universale și toți copiii le recunosc).
-domeniul convențiilor sociale : regulile care există de la sine în societate, alea nescrise și scrise și nechestionate de nimeni de obicei; reguli prezente sau absente la nivel social, arbitrare și consensuale.
-domeniul personal : zona mea personală, plăcerile mele care stau la baza acțiunilor mele… dar e o zona pe care trebuie să o trec prin filtrul a ceea ce este moral să fac și ceea ce este acceptat social – aici acumulăm cele mai multe frustrări, atât în copilărie, cât și la maturitate.
Și cam de aici începe totul. Domeniile se suprapun și apar dilemele căci nu știm ce să facem, cum să ne comportăm în multe situații. Intuiesc că această suprapunere este greu de digerat de (pre)adolescenți și astfel apar acele neînțelegeri între părinți-copii, profesori-elevi, ei între ei, ei cu ei înșiși. Dar e doar intuiția mea, e posibil să mă înșel.
Acum, diversele interacțiuni ne plasează în diverse posturi.
Copiii, dacă trec printr-o experiență de lovire (asupra lor și intenționată), le-au fost furate lucruri, alții le strică lucrurile personale, se implică foarte mult emoțional și răspund dintr-o postură de victimă „au! mă doare! de ce mă lovești?”. Pe de altă parte, copiii nu prea răspund/reacționează atunci când li se spune că au încălcat o convenție. Nu se implică emoțional, par detașați de context. Dar pe măsură ce cresc, studiile spun că aceștia încep să riposteze când cineva încalcă o regulă socială: un preșcolar băiat râde de altul dacă s-a îmbrăcat ca o fată, dar nimeni nu reacționează când vine vorba de a păstra curățenia în clasă (e treaba adulților aici). Iar la maturizare, își dau seama că pot să încalce unele reguli în anumite cazuri, căci nu se întâmplă nimic grav.
Tot din studiile făcute de Nucci, am mai aflat că adulții din jurul copiilor reacționează diferit față de acțiunile morale sau convenționale ale copiilor. Profesorii, în mare parte, atrag atenția elevilor pe teme de ordin convențional: respectarea regulamentului școlii: fără alergat pe coridoare, liniște în curte în timpul orelor, etc. Nu zic că e așa peste tot, e doar o tendință rezultată din studiu. Părinții, atunci când ai lor copii încalcă o convenție socială (se urcă pe masă cu picioarele, nu folosesc tacâmuri, bat cu picioarele în scaunul șoferului etc), de obicei (conform studiul), își roagă copiii să înceteze i-me-diat comportamentul și nu prea explică efectele acelei acțiuni ale copilului asupra celorlalți. Îi ceartă, poate, și cam atât. Când vine vorba de minciună, fapt moral, se pare că la vârste mici părinții aduc în discuție reflecția asupra actului și emoția „Tu cum te-ai simți să fii mințit?”.
Lucrurile stau diferit în funcție de vârstă, dar e important să înțelegem de ce ne comportăm cum ne comportăm uneori. Un lucru e cert: copiii încep să emită raționamente morale abia în jurul vârstei de 12 ani. Cam pe atunci se clarifică cum e treaba cu dreptatea, egalitatea, echitatea între oameni.
În încheiere, aș face trimitere la un tabel cu dezvoltarea stadială a moralității (click aici) la oameni și raportarea la regulile convenționale, pe etape de dezvoltare (vârste) – o dezvoltare a variantei propusă de Kohlberg (pentru cunoscători) elaborată de Nucci și alții în 2011. Veți vedea că pe la 12-14 ani se schimbă puțin percepția (și poate ar fi interesant să aruncăm un ochi în ograda școlilor să vedem ce fel de interacțiuni au copiii și cum reacționează – poate rezolvăm niște dileme și suferințe), iar de la 17 ani încolo, adolescentul își dă seama că regulile convenționale pot fi încălcate și își poate impune mai mult acțiunile din sfera personală. Dar e un proces continuu..
Notițele mele sunt preluate din cartea autorului Larry P. Nucci, Education in the moral domain, Cambridge University Press, 2001.
Sursa foto aici
Carmen Proteasa, absolventă master, promoția 2013-2015
Consider că dezvoltarea morală constituie un subiect interesant, atât pentru profesori, cât şi pentru părinţi (chiar dacă Kohlberg nu i-a considerat pe aceştia din urmă importanţi în dezvoltarea morală a propriilor copii).
Am putea afirma că, în majoritatea cazurilor, există sau nu există o legătură clară între raţionamentul moral şi comportamentul moral?
Mulţumesc!
Multumesc, Lavinia, de intrebare!
As putea spune că nu există o legătură clară între cele două, asta din câte am citit eu despre acest subiect. Conform lui Kohlberg, comportamentul moral este stadial, iar dacă ar fi să ne raportăm la această referință, nu înseamnă că persoanele de la nivelul III de dezvoltare morală (moralitatea postconvențională) acționează și se comportă mai moral decât cei de la nivelurile inferioare.
Pe de altă parte, dacă ne uităm la definiții ale raționamentului moral, una dată de Bandura de exemplu, o să vedem că e un concept destul de neclar. As aduce in discutie și raționamentul cognitiv. Tu ce înțelegi prin raționament moral?
1. Cred ca este scris DIN si PENTRU spatiul cultural occidental. Nu stiu nimic de Nucci si nici de studiile lui [mea culpa]. A fost prima oara in viata mea cand am auzit de el 🙂 dar daca autoarea articolului a sintetizat corect cele sustinute de el, etapele si actiunile acelea pentru copii si profesori nu corespund, de exemplu, spatiului nipon. Sunt deci, culturale.
Exemplu 1:
„Pe de altă parte, copiii nu prea răspund/reacționează atunci când li se spune că au încălcat o convenție” –> in spatiul nipon „conventiile” au o greutate covarsitoare. Daca ar fi sa facem o echivalare aproximativa cu spatiul european crestin „conventia” ar fi foarte aproape de „pacatele grave”.
Exemplu 2:
„dar nimeni nu reacționează când vine vorba de a păstra curățenia în clasă (e treaba adulților aici)” –> copiii niponi sunt responsabilizati de mici, de foaaaaarte mici. Nu stiu cum s-a facut ca fix exemplul cu aceasta legat de curatenia [obsesiva!] a japonezilor a circulat ca video viral pe FaceBook [si la el m-a dus cu gandul] 🙂
2. „E un proces care se întinde pe mai mulți ani, pornește din copilărie, se oprește la maturitate, iar sedimentarea apare de-a lungul vieții. Asta zic Kohlberg, Nucci și alții care au studiat subiectul.”
Cum am spus, autorii mentionati in articol imi sunt necunoscuti. Astfel incat imi exprim parerea „in orb”. Dar cred cu tarie ca „morala” este culturala [depinde intr-o proportie covarsitoare de spatiul si perioada istorica la care ne raportam]. Astfel, consider ca „dezvoltarea morala” nu se poate opri decat odata cu incetarea din viata deoarece societatile actuale isi schimba destul de repede reperele morale [uneori, chiar de mai multe ori intr-o singura generatie] si, odata cu aceste schimbari, si individul trebuie sa isi modeleze propriile repere morale [sa ne gandim la fenomenul LGBT de care in copilaria mea nici nu se auzise in Romania, iar acum discutam de legiferarea casatoriilor]
3. „Lucrurile stau diferit în funcție de vârstă, dar e important să înțelegem de ce ne comportăm cum ne comportăm uneori.” –> nu inteleg despre ce este vorba… 🙁 Probabil ca autoarea se refera sa „sursele” reactiilor comportamentale [de exemplu, la schemele mentale formate in copilarie]
4. O idee cu care sunt intr-un profund dezacord este urmatoarea:
„Un lucru e cert: copiii încep să emită raționamente morale abia în jurul vârstei de 12 ani. Cam pe atunci se clarifică cum e treaba cu dreptatea, egalitatea, echitatea între oameni.”
Nu stiu daca ii apartine autoarei articolului sau cercetatorilor mentionati, dar dl prof Colceag ne-a spus frecvent ca educatia morala se incepe de la 4 ani si, cel putin la nivelul valorilor profund umane, de 4 ani in sus, un copil este perfect capabil sa identifice un comportament ce vine in contradictie cu principiile umane si este perfect capabil sa isi motiveze/argumenteze parerea si, in majoritatea cazurilor, poate sa ofere si o solutie. Daca exista solutie, exista si rationament moral.
La momentul respectiv nu l-am crezut pe dl Profesor si am facut „micro-experimente” in clase de gradi. Copiii STIU standardele bine/rau pentru ca, pana la 4 ani, au auzit atatea basme si povesti [care tocmai despre asta vorbesc]… Ba inca sunt copii capabili sa faca deosebirea, la 4 ani, intre „lupul rau” [ca personificare a omului rau] sau „animalul lup” care este folositor ecosistemului, care are un rol al lui in natura etc etc. Sunt capabili sa schimbe sfarsitul povestii si sa identifice solutii conforme cu normele moral-etice… Asta inseamna rationament moral.
Sigur ca, la varste mici, demersul trebuie sustinut/ajutat/incurajat, dar asta nu inseamna ca ei [copiii de varste mici] nu pot face rationamente morale.
Sunt sigura ca putem face un experiment la grupa mijlocie si vom fi surprinsi… 🙂 Copiii stiu ce e cu dreptatea [daca nu stiu sa defineasca, macar intuiesc, prin extrapolarea povestilor, cum se aplica acest concept de dreptate], stiu ce este echitatea [poate ca nu le este clara diferenta dintre egalitate si echitate, dar majoritatea copiilor se refera la echitate atunci cand spun despre ei ca sunt egali].
Cam atat… Va rog sa nu-mi luati in nume de rau comentariul atat de lung. Nu se doreste a fi o critica a articolului de mai sus ci, mai degraba, o initiere a unei mici dezbateri pe o tema de foarte mare interes in societatea actuala romaneasca. Astfel incat… consider ca am ridicat mingea la fileu :))))
Dragă Adriana,
Multumesc pentru comentariul critic, este foarte bine venit, încerc să răspund empatic mesajului tău pentru o discuție constructivă pe marginea subiectului.
Poate că articolul ar fi fost mai credibil, dacă expuneam din munca lui Larry Nucci și îl ancoram de Jean Piaget si Lawrence Kohlberg pentru a justifica o cercetare documentată asupra subiectului. În școala românească, se pomenește de ultimii doi autori, dar interesul meu m-a făcut să caut ceva mai de actualitate, pentru că așa cum ai zis și tu, societățile actuale își schimbă destul de repede reperele morale, noi avem o dinamică diferită etc. Așa am ajuns la acest autor care continuă munca lui Kohlberg, care continuă munca lui Piaget.
Acum, a vedea lucrurile dintr-o perspectivă culturală este un mod de a vedea lucrurile Bineînțeles că mi-am pus problema aspectelor culturale care definesc ce este moral și ce nu sau dacă există virtuți morale cu caracter universal – am căutat studii și am găsit unele care chiar pun în discuție culturalul vs moralul și, prin cercetări, autorii tot au găsit unele valori morale transculturale universale. De asemenea, nu am pretins (nici eu și din câte îmi amintesc, nici Nucci) că articolul și argumentele sunt exhaustive, ci, dacă vrei, valabile în spațiul occidental, în care convențiile nu guvernează atât de puternic organizarea socială. Dar dacă tot aduci în discuție spațiul nipon, te întreb, ai idee cum interiorizează copiii din punct de vedere moral acele convenții? Cumva, din exemplul 1 am înțeles că, prin greutatea lor covârșitoare, le-ar anula gândirea morală. Cred că ar fi interesant de văzut și acest aspect, dacă e valid, organic etc.
Aș mai spune că ai scos din context cele două citate pe care ai formulat exemplele 1 si 2. Era vorba despre implicare emoțională și raportare din interior la cele două cazuri – încălcarea unei reguli și curățenia în clasă, în mare parte pentru că cei mici nu știu cum să și le formuleze din punct de vedere moral pentru că sunt încă dileme pentru ei, în schimb, pe baza unor deducții și observații din ce îi înconjoară, au înțeles repede că băieții se imbracă într-un fel și fetele în alt fel.
Punctul 2 – e o părere, eu nu mi-am exprimat părerea pentru că nu am cercetat subiectul ca să îmi pot formula premise și deși părerea ta e logică și de bun simț, nu pot să intru în dezbatere aici. Dar ce vreau să zic este că (părere fundamentată în ce am citit și ce au scris autorii) la vârsta maturității deja ai ajuns să ai un set de valori morale substanțiale care apoi vor construi poziționări pe subiecte noi care inevitabil apar în societate. Și acele poziționări, pe LGBT sau avort sau altele, își au fundamentul în acel set de valori în care crezi și pe care ți l-ai dezvoltat de-a lungul timpului, în acele dileme morale rezolvate de-a lungul timpului, la câte ai fost expus în copilărie și adolescență, ca adult, ca sumă a tuturor experiențelor morale trăite.
Punctul 3 – m-am referit la faptul că te comporți diferit în funcție de vârstă (vezi Piaget și cei mai cunoscuți din psiho care spun despre dezvoltări stadiale pe vârste) și că e important pentru noi (educatori, părinți, prieteni) să înțelegem specificitățile acestor vârste.
Punctul 4 – uite, construiesc un întrebare pe baza exemplului tău: este „complet” un raționament moral dacă un copil la 4 ani să știe doar diferența dintre bine și rău? Eu n-am zis că începe la 12 ani și se finalizează fix în anul acela, ci că se clarifică, copilul își clarifică diferențele între echitate și egalitate (care presupun diferențe de nuanță foarte importante) în decursul anilor și când ajunge în jurul vârstei de 12 ani, cumva, poate să emită un raționament moral complet, care ia în calcul aceste valori fundamentale (dreptatea, echitatea, egalitatea). N-am zis sub nicio formă că cei mici nu sunt capabili să emită raționamente morale, nici eu nici autorii citați nu am spus asta, ci am nuanțat o finalizare a unui proces de clarificare a acestor aspecte. M-aș bucura să nu fie răstălmăcită ideea.
În final, sper că totuși ți-am trezit interesul pentru cei doi autori si scuze si eu de mesajul lung 🙂
:))))) Imi pare tare bine ca nu a fost luat personal comentariul meu. Promit ca o sa-mi fac timp sa citesc si eu din autorii mentionati de tine pentru ca subiectul mi se pare extrem de interesant.
Interesanta intrebarea ta: intr-adevar nu m-am gandit in ce fel afecteaza conventiile simtul critic si gandirea morala [in spatiul nipon]. Primul gand care mi-a venit in cap a fost referitor la rata de sinucideri in randul adolescentilor. Deci da… cred ca este de investigat aspectul.
Referitor la punctul 2… eu ma gandeam mai degraba la faptul ca, in societatea contemporana, sunt din ce in ce mai frecvente nu atat pozitionarile referitoare la probleme vechi ci, dimpotriva, repozitionarile. Mi se pare [nu am studii, cercetari, ci doar experienta mea] ca a aparut o nevoie imperioasa de introspectie a propriilor valori. Ceea ce, din punctul meu de vedere, poate aduce schimbari nu numai la nivelul pozitionarii, ci efectiv refacerea intregului traseu pe care s-au construit niste precepte morale.
Cum punctul 3 m-am lamurit. Cred ca a fost doar o intelegere diferita a conceptelor 😉
La punctul 4 inca reflectez 🙂 Inca nu pot spune ca sunt ok cu „finalizarea” procesului… Nu stiu… Ma tot gandesc ca procesul de „maturizare” este destul de lung si, daca ne uitam la fenomenul puer aeternus, nu se incheie niciodata 🙂
Mi-ar placea sa facem un cerc de dezbatere pe tema aceasta. Este extrem de interesanta si ne-ar putea aduce „reflectoare” noi 🙂 In primul rand pentru noi, pentru demersul introspectiv personal…
Multumesc mult pentru articol. Mi s-a parut fain 😉