Motto: „Psihicul copilului este infinit și are o vârstă imposibil de calculat.” (C.G.Jung)
Copilul din noi și copiii din jurul nostru sunt maeștri ai imaginației. De ce, oare? Pentru că-și dau voie să viseze. Atunci, cum se întâmplă că noi, educatorii, care afirmăm că prețuim imaginația copiilor și că vrem să o cultivăm, nu luăm în considerare deloc produsul cel mai natural al acestei funcții psihice: visul?
„Ce-o avea visul cu educația?”, parcă-i și aud pe unii dintre reprezentanții cu ștaif ai sistemului. Și dacă-i aud, aș vrea să le și răspund: visul este cea mai naturală formă de acces la inconștient și cu fiecare vis reținut și onorat, devenim mai conștienți și mai reflexivi. Cred că școala le datorează copiilor un angajament: dacă veniți la școală – și noi vrem să veniți – ne angajăm să respectăm, înainte de orice, natura voastră, să onorăm capacitatea voastră de a produce atât de firesc, simboluri, făgăduim să alcătuim tezaure veritabile cu aceste comori pe care le dăruiți în permanență lumii noastre, să facem efortul de a le înțelege și de a le integra în munca noastră comună, să ne lăsăm impregnați și contaminați de capacitatea voastră de a face „găuri în lume”, în această lume de carton pe care noi și înaintașii noștri am făurit-o pentru voi, să vă ascultăm cu adevărat și să ne aducem aminte că distanța dintre noi și teritoriul miracolului e cât un fir de păr, aproape invizibilă. Cum de am transformat-o noi în ceva uriaș, într-un munte înalt, rece, neprietenos și periculos, adică imposibil de escaladat? Să fie lumea adulților spațiul mutilării inocenței, a îndrăznelii, a forței de a imagina? Să conspirăm în continuare la perpetuarea acestei agresiuni împotriva naturii umane? Să vă împovărăm noi, în continuare, cu definițiile noastre savante despre ce înseamnă să deveniți oameni adevărați, adică după chipul și asemănarea noastră? Eu cred că adevăratul educator se smerește în fața copilului din el și a celor din jurul lui. Cum putem să adoptăm această atitudine religioasă? Ascultând. Dar, ca să ascultăm, trebuie să fim atenți., să ne extindem capacitatea noastră de înțelegere. Asta o datorăm copilului din noi, asta le-o datorăm copiilor și tinerilor din viața noastră. Când ne reușește, descoperim că ei pot fi adevărați maeștri ai noștri, în ceea ce privește imaginația și visarea.
Un autor al colecției Philemon, Robert Moss, povestește cum, în anumite școli din SUA, conduce ateliere de visare activă și îi învață pe copii ce să facă, de exemplu, atunci când, în vis, „îi mănâncă un dinozaur T-Rex”. La atelierele lui sunt invitați, pe lângă copiii visători și profesorii de la clasă, părinții și bunicii. Un astfel de vis nu se analizează, pe adultul care coordonează un astfel de atelier de visare îl interesează să facă altceva cu visul, și anume, să „pună mâna” efectiv, pe energia vitală din vis și să o întrupeze, să o aducă în prezent. Nu e nici o filosofie aici, sunt atâtea personaje în atelier, încât facem lucrul cel mai natural cu putință; le invităm să joace rolurile personajelor din vis. Nu facem astfel decât să dăm curs talentului nativ al copilului pentru teatrul cu vise. Și urmează, propriu zis, constelarea visului: alcătuim corpul și coada monstrului din mulțimea de copii prezenți și lăsăm rolul capului distrugător pe seama unui adult (complicat rol!). Imediat monstrul își intră în rol: urlă, răbufnește, aleargă prin încăpere, îl amenință pe micuțul visător care încearcă să se ascundă, dar nu există acel loc sigur pentru el. Soarta pare a-i fi pecetluită! Monstrul îl înghite. E minunat spectacolul jucat de visător în burta monstrului: face tumbe, umblă prin coridoarele întunecoase ale ventrelor fiarei, ca în scena mitologică în care Iona se trezește în burta balenei și caută ajutor ca să se salveze. Iată cum în visele noastre refacem poveștile mari ale umanității. Ce cale mai bună de conectare la umanitatea noastră avem decât să o lăsăm liberă să grăiască în noi și să ne găsim ajutorul în resursele dintotdeauna ale moștenirii noastre comune? Evident, visătorul găsește în burta fiarei resursele salvării și devine astfel eroul vieții sale. Iată cum un vis care, poate, ar da fiori de spaimă unui copil, devine resursă a încrederii, disponibilă evoluției psihice conștiente. Transformând visele în piese de teatru găsim de fiecare dată strategii de a face față pericolelor care ne amenință.
E doar o cale de a utiliza visul în educație, dar putem găsi atâtea altele, de noi depinde, de capacitatea noastră de a scorni. Iată o sugestie: întrebați copiii dacă au visat vreodată ceva ce s-a și întâmplat ulterior. O să fiți surprinși de numărul celor care vor răspunde „da”. O să fiți dezamăgiți de reacția adulților la tentativa copiilor de a-i preveni în legătură cu ceva ce ei știu că se va întâmpla. E doar o chestiune de timp. Oamenii mari nu ascultă și nu vor să se deschidă acestor vise, până nu văd că ele încep să se petreacă în viața reală. Oare, ca educatori, trebuie să continuăm antrenamentul nostru bizar de a ignora iar și iar visul? Sau, poate, ar trebui să ne transformăm din când în când, pentru o oră, în onironauții care am fost programați să fim. Să nu uităm, aproape din jumătatea vieții noastre o petrecem visând.
N-ar trebui oare să avem mai mult respect pentru ceea ce visăm și să încercăm să înțelegem ce ne spune visul? E chiar atât de absurdă ideea de a organiza la școală ateliere de visare activă și de a le introduce în programul oficial și în orarul săptămânal?
Lavinia Bârlogeanu, profesor, Facultatea de Psihologie și Științele Educației
Sursa foto: aici
