Nu cred să existe elev sau student în lumea asta care să nu fi lucrat vreodată în echipă.
În calitate de studentă la secția Pedagogie a Facultății de Psihologie și Științele Educației, nu sunt o excepție. Doar în ultimele luni cred că am prezentat rezultatul a mai mult de 10 proiecte în echipă, proiecte care au generat în mine un set (aproape) nesfârșit de întrebări: De ce alegem să promovăm colaborarea? Ce înseamnă colaborarea autentică? Cum arată o echipă performantă? Ce roluri mi se potrivesc? Cum fac să fiu un coechipier mai bun?, toate întrebările culminând cu De ce lucrăm în echipă?
Dacă ieșim din universul academic și privim puțin spre societate, răspunsul e clar: lucrul în echipă e extrem de prețios. E încurajat peste tot în lume și pus în acțiune în fiecare zi.
În universități, constatăm o mare schimbare de paradigmă în învățământul terțiar românesc: trecerea de la o pedagogie instructivistă la una constructivistă. Această nouă perspectivă a declanșat schimbări și în metodele de predare care sunt, în prezent, menite să apropie studentul de realitatea din afara universității. Și ce altă metodă mai bună decât lucrul în echipă? Cum provoci în student cele mai multe stări? Ce metodă de evaluare mai prietenoasă decât asta poți aborda? În ce alt mod mai poți face transferul de responsabilitate deplină către student?
Cel mai util exercițiu pe care îl putem face este să punem împreună câteva dintre avantajele pe care le aduce cu sine lucrul în echipă eficient, poate așa devine mai clar (în special pentru mine…) care sunt elementele care îl fac atât de răspândit. După un proces responsabil de lucru în echipă, înțelegi ce înseamnă comunicarea: cea online care se întâmplă de cele mai multe ori pe grupuri unde se pierd mesajul și intenția, dar și cea autentică, față în față, în care înveți să transpui în cuvinte nevoile tale și să exprimi ce contribuții poți să aduci. Iar ca să faci asta, ai nevoie de autocunoaștere, un alt beneficiu indirect al colaborării, căci, să recunoaștem, toți mai avem de lucrat la capitolul ăsta până să devenim pe deplin conștienți de rolurile cele mai potrivite pentru noi. La finalul unei imersiuni în lumea cooperării, descoperi ce este și de ce e utilă reflecția. E nevoie de un singur proiect fără utilizarea acestui procedeu ca să înțelegi de ce e atât de necesar să ne uităm în urmă și în noi ca să verificăm cât de aliniați suntem cu obiectivele și valorile stabilite. Tot o echipă te învață și lecția sincerității, căci într-o echipă proactivă nu există întrebări stupide sau răspunsuri greșite, există doar contribuții ce avansează echipa. Pentru persoanele dependente de control, echipa e cea mai bună metodă pentru a interioriza delegarea. Creativitatea, generarea de idei, dobândirea de noi perspective sunt mult mai greu de adus în acțiune dacă dialogul are loc doar cu tine însuți, de unde și nevoia pentru o echipă. Alte beneficii ușor de transpus ulterior în orice situație de viață sunt etica și răspunderea; să respecți termenele limită, să livrezi informație de calitate, să acorzi importanța cuvenită proiectului sunt doar câteva din modurile prin care sunt dezvoltate și testate acestea. Asertivitatea, luarea eficientă a deciziilor, distracția, asumarea riscurilor, creșterea nivelului de implicare, învățarea experiențială sunt doar câțiva dintre factorii care demonstrează utilitatea lucrului în echipă.
Și totuși, e greu! Și tare pretențios!
Nu sunt puține vocile care preferă lucrul individual (uneori mă cert că sunt în categoria asta) în detrimentul lucrului în echipă. Pentru că da, e dificil. E dificil să nu depindă totul de tine, iar dacă ești un om responsabil e greu să înțelegi că nu toți sunt. E greu să unești într-o echipă oameni diferiți și să speri că toți vor crede la fel de mult într-o cauză. E imposibil să contorizezi cât de mult a muncit fiecare dintre membri, iar evaluarea colectivă poate crea frustrări. E utopic să speri că nu vor exista conflicte, iar noi, în educația din România, ocolim conflictele cât mai mult, pentru că nu știm să le gestionăm. E dificil de imaginat că va exista cineva potrivit pentru fiecare rol necesar sau pentru fiecare sarcină. E provocator să delegi, să ajungi în punctul în care știi că tu poți să termini mai repede o sarcină singur, dar să decizi să respecți procesul de creștere al celor din jur. E, din păcate, complicat să oferi feedback oamenilor cu care lucrezi; pentru că nu ne-a învățat nimeni nici cum să oferim, nici cum să primim unul. E o constantă încleștare între valorile tale și ale coechipierilor, pentru că promovăm diversitatea, dar atunci când ne lovim de ea, nu știm cum să o valorizăm. E o luptă între cei care sunt buni colaboratori intuitiv și cei care mai au nevoie de creștere în zona asta. E foarte des despre întrebarea ”cât…?”, cât mai rezist până când mă plâng altora, cât din limitele răbdării mele mai pot întinde, cât mai compensez eu pentru ceilalți, cât îmi mai asum roluri care nu mă satisfac, cât, cât?.
În final, concluzia exercițiului ar fi fost firesc să fie centrată pe balanța dintre avantaje și dezavantaje, fapt imposibil de realizat atunci când discutăm despre o metodă în care contextul și omul transformă valoarea. Vă propun, așadar, să ne centrăm atenția mai des către profesorii, studenții și actorii din comunitate care transformă lucrul în echipă din ceva dificil de abordat și, deseori pretențios, într-un instrument atât de prețios.
Spor la colaborare autentică!
Smaranda Vlad, studentă FPSE, Pedagogie, anul I
Foto credit: www.intercom.com
