Partea I – Mediul de învățare, autonomia elevilor

Pentru cine nu a ajuns în America, perspectiva asupra școlii de acolo este formată din cumulul de impresii din mai multe surse: lecturi – beletristică sau texte de specialitate, tipărite sau digitale, povestiri de la prieteni sau din conferințe online, filme, mai noi sau mai vechi, de la ”Domnului profesor, cu dragoste”, la ”Minți periculoase” și multe altele.

„Cum ar fi dacă am vedea școlile ca pe un vector decisiv pentru schimbarea societății?”

Aceasta este una dintre întrebările care mi-au rămas în minte după lectura lucrării „Școli care învață” a lui Peter Senge, o carte impecabil gândită și structurată, care prezintă, cu exemple concrete, problematica organizației școlare care învață. Sintagma „școli care învață” este tot mai des studiată de cercetători și apare din ce în ce mai mult în discursul practicienilor. Pe scurt, într-o organizație care învață fiecare angajat își dezvoltă propriul potențial în permanență, în așa fel încât să își extindă domeniul cunoașterii personale și să contribuie la dezvoltarea organizației în ansamblu.

Şcoala românească a promovat până nu demult un stil de predare preponderent autoritar, în care profesorul era văzut ca o autoritate în domeniu, sursa absolută a cunoașterii, cel care dădea sfaturi şi oferea direcţii de urmat.

Motto: „Psihicul copilului este infinit și are o vârstă imposibil de calculat.” (C.G.Jung)

Copilul din noi și copiii din jurul nostru sunt maeștri ai imaginației. De ce, oare? Pentru că-și dau voie să viseze. Atunci, cum se întâmplă că noi, educatorii, care afirmăm că prețuim imaginația copiilor și că vrem să o cultivăm, nu luăm în considerare deloc produsul cel mai natural al acestei funcții psihice: visul?