Anul trecut am avut ocazia să fiu observatoare la o lecție într-o școală experiențială din Olanda, la clasa pregătitoare, și să fiu părtașă la o dinamică a unui proces de învățare construit în jurul elevului – recunoașterea competențelor lui, existența autonomiei în învățare, fiind două dintre principiile pe care aceștia se bazează.

Modul în care ne raportăm la tehnologie în educație e diferit. În unele școli, accesul la tehnologie e limitat, nu există calculator, videoproiector sau internet; în altele, utilizarea unor echipamente în clasă – de exemplu telefonul mobil – este puternic descurajată. De asemenea, există și școli care beneficiază de o dotare adecvată, dar utilizarea nepotrivită a noilor tehnologii nu facilitează şi nu îmbunătăţeşte învăţarea.

Am optat pentru liceul pedagogic din dragoste pentru învățătoarea mea care era la ultima generație de elevi și suferea că “nimeni nu o urmase”. Liceul mi s-a părut un șir lung de provocări: de la învățătoare  metodiste pretențioase la profesori ce ne identificau mereu cu ”generația de aur Marin Sorescu”,  denumită pentru faptul că nivelul elevilor era de excepție. Eram mândria liceului și trebuia să ne păstrăm strălucirea. Destul de greu pentru niște adolescenți ce aveau în plan mici strategii prin care să își afirme mai degrabă nonconformismul!

O campanie menită să atragă cei mai buni absolvenți către profesia didactică întâmplată undeva în Europa de vest începea cu un slogan de genul: ”Nimeni nu uită niciodată un profesor bun”. ”Dar nici unul rău, nici pe el nu-l uită”, a venit replica imediată, încruntată, a unui student aflat în grupul în care discutam despre campania respectivă. Am conștientizat atunci că amintirile noastre despre propria școlaritate sunt neiertătoare, chiar dacă estompate de timp sau de bunăvoința maturității. Iar gustul ineficienței și al dezamăgirii se păstrează proaspăt alături de cel de celebrare a succesului. O interacțiune nefericită, o notă prea mică, o mână ridicată căreia nu i se răspunde, un feedback lipsă atunci când e necesar, o eternă poziție în ultima bancă – sunt gusturi amare păstrate prin timp. Memoria afectivă e incredibil de activă în astfel de cazuri.