Să intrăm într-un muzeu oarecare din București. Sau din alt oraș. Sau într-o casă memorială. De la intrare se simte un miros de, de… muzeu; parcă o capsulă de aer vechi s-a spart într-un colț emanând un iz de lemn ud și de ceva naftalină stătută. Parchetul scârțâie, amintindu-ți că stai cot la cot cu istoria. Vitrinele cu geamuri și etichete îngălbenite își îndeplinesc misiunea de informare. ”Hmm, ce interesant”, spui cu mâinile împreunate la spate, cu o aplecare ușoară, într-o poziție de explorare pasiv-admirativă. Privirea se așază curioasă pe exponatele protejate de geamuri, pe care – firește – nu ai voie să le atingi. Ai venit să te informezi și asta primești: exponate, text tipărit pe un carton, corect și științific, eventual cu ceva latinească printre rânduri; și, dacă ai noroc, apare și o voce de ghid ce înviorează atmosfera cu un discurs sacadat, însoțit de o privire fixată undeva în tavan.

Am plecat pentru o perioadă să fac voluntariat într-un sat din comuna Jasikan, Ghana, într-o comunitate de 800 de persoane din jungla africană, la 6 ore distanța de Accra.

Am găsit acolo un mediu ideal pentru a răspunde curiozității mele de a înțelege cum văd alți copii aceleași emoții pe care le putem recunoaște oriunde în lume: Bucurie, Surpriză, Furie, Dezgust, Tristețe, Frică. Pentru asta am apelat la un exercițiu care constă în expunerea câtorva cartonașe cu persoane africane, care exprimă respectivele emoții menționate mai sus. Cartonașele sunt tăiate în două. Copiii trebuie să unească jumătățile corecte; apoi sunt întrebați “cum crezi că se simte persoana din imagine” și “care crezi că este motivul pentru care se simte astfel?”

Într-una din clasele primare, după o vizită în clasa noastră, un inspector mi-a adresat celebra întrebare care a bântuit multe copilării: ”Ce vrei să te faci când vei fi mare?”. ”Învățătoare”, a venit prompt, fără ezitare și cu mult entuziasm, răspunsul. Bucuria unei astfel de perspective mi-a fost domolită de intervenția ”doamnei”: ”…aaa, nu, să știți, spune ea așa, dar e copil foarte bun…” Nu mai descriu momentul de disonanță cognitivă care s-a strecurat în mine. Nici nu mai comentez pe marginea imaginii autopercepute cu privire la statutul cadrului didactic existentă în mintea învățătoarei mele. Cert este că tocmai asta m-am făcut: profesor.