Când ne gândim la începutul carierei noastre didactice, cu toţii cred că ne aducem aminte de ezitările primelor ore predate, de temeri, de îndoieli, de acele căutări disperate în încercarea de a găsi o cale spre mintea și inima copiilor.

Într-o paradigmă a educației care se centrează pe elevul aflat în contexte sociale dinamice și din ce în ce mai variate, profesorul capată noi ,,valențe”. Cadrul didactic al generației actuale nu se mai erijează doar în transmițător de informații, ci se află într-o permanentă restructurare a actelor sale, îmbrăcând costumele cerute de toate rolurile avute.

Există, cred, în viața fiecărui practician, în domeniul educației sau în oricare alt domeniu, întâlniri semnificative, întâlniri care oferă oportunități de creștere și dezvoltare sau întâlniri care deschid căi laterale ori schimbă traiectorii. Întâlniri care legitimează modul în care ai gândit și acționat până în momentul lor, valorile în care ai crezut sau care, dimpotrivă, răstoarnă prejudecăți, cutume, concepții. Întâlniri care confirmă temeri sau întăresc certitudini. Care provoacă nesiguranțe, te scot din zona confortabilă și de fals echilibru a autosuficienței și care te aduc în starea aceea de prospețime, curiozitate, rapacitate inocentă și tensiune pe care o experimentează mintea începătorului.

Până în acest moment am ignorat cu încăpățânare autosuficientă avantajele diseminării digitale a ideilor. Am respins cu maxim orgoliu academic postările meșteșugit alcătuite, aruncate pe site-uri în căutare de like-uri. Am împărtășit din plin fără să beneficiez de marketingul distribuirii electronice, având norocul multor validări venite din partea unor studenți reali, dotați cu idei, aprobări și dezaprobări. Așa că nu a trebuit să tropăi ”internetic” pentru a găsi interlocutori. N-am simțit și nu simt nevoia unor validări de complezență și nici cea de a contabiliza numărul de degete în sus livrate de generozitatea unor binevoitori anonimi pe o pagină cu idei.